O femeie e întinsă pe targă. Puţini ştiu cum a ajuns femeia într-o stare atât de dramatică căzând din picioare. Doar gura lumii, slobodă, mai scapă câte ceva. Unii spun că nesfârşite certuri şi interese de familie, că lăcomia unora şi nepăsarea altora au adus-o în pragul disperării. Alţii zic că nu, instituţii şi destule instanţe, în loc să-i sară în ajutor la nevoie, au nedreptăţit-o cerând un preţ prea mare, de nesuportat, pe generozitatea lor, bine calculată.. Cei mai mulţi sunt de părere că mijloace materiale din ce în ce mai precare, cărora nu le-a aflat rezolvarea la timp, i-au măcinat nervii şi i-au vlăguit trupul. Cert este că femeia se află la capătul puterilor. Cum stă aşa, întinsă pe targă, pare mai mult moartă decât vie. De fapt, chiar aşa şi este: în moarte clinică! Pe bandajul din jurul frunţii sunt doar două iniţiale: UE, singurul detaliu, vag şi el, al identităţii.
Totuşi, salvatori întârziaţi se grăbesc să ajungă la căpătâiul femeii, în speranţa că se mai poate face ceva pentru ea în ultima clipă. Din discuţii se înţelege că e a nu se mai ştie câta încercare. Ajutor pe muchie de cuţit. Ajutor, zice-se, de urgenţă, însă, din gesturi şi mimică, rezultă că nici ei nu mai cred în minuni. Aşa se face că deasupra sternului costeliv şi a gurii schimonosite a pacientei, un zdrahon de femeie, alta mai „cuconiţă”, cu zulufi coafaţi, încearcă resuscitarea. Sunt doamna Merzel şi doamna Relling, două celebrităţi ale Spitalului de Urgenţă, însoţite de câţiva domni, brancardieri după unii, după informaţiile altora, cioclii. Stau lângă targă solemni şi pătrunşi de unicitatea, de tragismul momentului. Sunt total ineficienţi, neajutoraţi căci doamnele fac şi desfac totul ori doar aşa pare în caricatură. Apoi, refugiat la picioarele femeii în agonie, unul mic, cu chelie sclipitoare, cu un ochi zbanghiu care dă să iasă mereu din cadru, o gâdilă în tălpi de zor, insistent. De o parte şi de alta a locului intervenţiei, o mulţime curioasă, pestriţă, cu ochii mari, ca ieşiţi din orbite, concentraţi la maxim asupra scenei şi procedurilor de resuscitare, aşteaptă rezultatul.
În agitaţia iscată, printre sirene, claxoane, brancardieri, oameni de ordine, vociferări, îndemnuri, păreri, au loc următoarele dialoguri:
– Eu, una, nu mai înţeleg nimic, dar nimic! se aude vocea cuconiţei cu zulufi şi taior orange, şifonat şi cu pete pe el de la rujul vineţiu al paciente. A avut totul, totul! A vrut la stat de drept, l-a avut! A vrut justiţie liberă, dreaptă, a avut cât cuprinde, nu altceva! Prosperitate, huzur, din belşug, ani şi ani de asemenea! N-a deranjat-o nimeni, nu s-a băgat nimeni în sufletul ei şi uite-o acum, biata de ea, zace întinsă pe targă!
– Scheise! Linişte! Linişte! zice zdrahoana cu bretonul căzut în ochi de atâta efort. Ştiu ce-i trebuie! Transfuzii! Transfuzii masive, asta e! Şi repede! Aduceţi sânge, sânge proaspăt şi mult! Schnell! Schnell!
Se aduc flacoanele cu sânge. Mult, după cum a sunat ordinul. Se fac transfuziile. Se aşteaptă efectul. Femeia, tot rigidă, fără reacţie, fără suflare. Doamna Merzel pare descumpănită o clipă, apoi faţa i se destinde, luminată de o revelaţie:
– Staţi! Am găsit soluţia! Asta e! Deschideţi băncile, seifurile şi aduceţi degrabă celulele stem! Da, aţi auzit bine, ce vă uitaţi miraţi? Celulele stem, alea recoltate la naşterea femeii de profesorii Monnet, Schuman, Spinelli şi Adenauer dacă mai ţin bine minte! Nu mai staţi! Repede, aduceţi celulele stem! Injectaţi celulele stem salvatoare!
Se deschid băncile seifurile, conform ordinului. Se aduc recipienţii. Se injectează celulele stem care ar fi readus la viaţă şi un elefant. Se aşteaptă un timp. Degeaba! Efectul e zero. Femeia, nimic! Zace pe targă la fel de inertă. Se lasă o linişte grea apăsătoare. Ei, şi în liniştea asta, materială aproape încât ai fi putut să o pipăi ori s-o tai cu cuţitul, se stârneşte o rumoare iar la capătul ei se aude:
– Daţi-i, doamnă Merzel, cu săruri pe la nas! Ajută! strigă unul din curioşii asistenţei.
– Da! Da! Cu săruri marine, greceşti! Sigur, ajută! îl susţine mulţimea. Dar doamna Merzel, deja, parcă a luat foc. Nu se ştie precis ce a deranjat-o atâta. Poate chestia cu sărurile? Poate doar auzirea cuvântului „greceşti”? Sare ca arsă de pe sternul şi grumazul femeii. E în pragul exploziei şi chiar explodează cu vorbe:
– Scheise! Scheise! Scheise! strigă ea din rărunchi. Linişte, am zis! De holbat sunteţi buni, numai de muncă, nu! La muncă! Aveau dreptate cei din vechime când spuneau: „Arbeit Macht Frei!”. Numai munca o să vă elibereze de lene, pârliţilor! Schnell, la muncă cu voi!
Mulţimea se destramă în lungi batalioane de muncă, mai forţată, mai de voie, mai de nevoie. Se îndreaptă cu toţii către fabrici şi uzine. Muncesc pe rupte zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. În zadar! Femeia are acum ochii sticloşi şi o privire care se uită în gol, într-un punct fix.
– Dacă nici munca nu v-a eliberat şi n-a salvat-o nici pe biata femeie, înseamnă că sunteţi soi rău de tot! se dă bătută doamna Merzel, dar amână să declare decesul.
Între timp, piticul de la tălpile reci ale femeii îşi ridică chelia sclipitoare, îşi recuperează din zbor ochiul zbanghiu, gata-gata să iasă din cadrul caricaturii. Zice cu emfază sfioasă (sic!):
– Nu vă supăraţi, doamnă Merzel, dar femeia, ce mai, se vede de la o poştă, e moartă.. Moartă de-a binelea! Doar ştim cu toţii că în tălpi se regăsesc, prelungite prin nervi, toate organele corpului, nu? Uitaţi, am tot gâdilat-o şi-am gâdilat-o de am făcut băşici în buricele degetelor şi nimic! Şi dacă nici eu nu mă pricep să gâdil „organele”, atunci cine? Cu respect, doamnă Merzel, eu aş avea o propunere. E clar că femeia e moartă. Avem bărbaţi vânjoşi, virili, unu şi unu la noi în Roimania. Eu zic să facem alta şi gata! O creştem de mică împreună, dumneavoastră o să-i fiţi naşă, o botezăm şi îi spunem SUE! Aduce şi cu numele unui personaj dintr-un serial pe care îl vedeam, pe vremuri, la Avers.
– Băsilescule, tu, să taci! se oţărăşte zdrahoana. Văd că nu-ţi mai ajung flota şi kalaşnicoavele Roimaniei, ai început să furi şi ideile altora! E prea de tot! Să nu mă enervezi că, bibelou de masă verde cum eşti, data viitoare am să te scap din mâini şi-o să te faci ţăndări! Ţăndări! Auzi? Se face linişte. O linişte deplină, de vată încât nu se aude nici musca.
*
Uneori, şi caricaturile au un post-scriptum. Deci… Se spune că, ieşind furioasă, în mare grabă din scenă, să pregătească funerariile, doamna Merzel ar mai fi spus încă o dată: „Ţăndări, Băsilescule! Ţăndări! Auzi?”.