Nu intrăm în subtilităţi teoretice, care privesc resorturile principiale, cadrul valoric şi experienţa istorică ce caracterizează dreapta. Dacă ne limităm la chestiunea concretă a modelelor de guvernare, se remarcă în linii mari dreapta favorabilă dezvoltării prin creşterea consumului, apoi dreapta concentrată pe austeritatea financiară, tipuri corespunzătoare până la un punct capitalismului productiv, respectiv celui speculativ. Klaus Iohannis, atâta cât reuşeşte el să dezvolte o idee, optează pentru a doua variantă, fapt confirmat şi de afilierea europarlamentarilor Alianţei la grupul popular.
Dar ce înseamnă propriu-zis austeritate financiară, disciplină bugetară, economisire? Sunt termeni care folosiţi în sine, adică abstraşi din problematica socială pe care o subsumează, indică o realitate aseptică, în care nu funcţionează decât raţionalitatea abstractă a calculului şi expertiza profesională neutră, în sensul seriozităţii germane sugerată de lozinca „lucrului bine făcut”. Austeritatea s-ar impune aşadar obiectiv, nu în virtutea voinţei părtinitoare a conducătorilor, ci pe temeiul necesităţii economice impersonale.
Dacă repunem lucrurile în context, observăm însă că sub faţada imparţialităţii analitice se regăseşte jocul intereselor. Austeritatea nu este o politică indistinctă, cu adresabilitate generală, ci serveşte în mod specific interesele mediului financiar, sub tutela Fondului Monetar Internaţional şi a băncilor centrale. Sintagma care o exprimă cel mai clar este „capitalizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor”, în particular prin intermediul aşa-numitelor datorii suverane.
Sintetic, în România este vorba despre îndatorarea externă a statului pentru a mijloci finanţarea băncilor de investiţii, despre limitarea implicită a cheltuielilor publice, culminând cu reducerea salariilor din 2010, şi acceptarea fără vreo dezbatere a Tratatului de guvernanţă fiscală, care transferă decizia referitoare la deficitul bugetar constrângător de la politicienii autohtoni către tehnocraţii europeni. (Un document despre care nici candidatul declarat de stânga, Victor Ponta, nu spune nimic). Rezultatul este că băncile rezistă bine, întreţin mai departe relaţii privilegiate cu decidenţi precum Traian Băsescu şi Elena Udrea, apelează la practica dobânzilor arbitrare încărcându-şi suplimentar debitorii, în timp ce angajaţii cu venituri mai mici sau pensionarii sărăcesc şi sunt lipsiţi de servicii medicale, iar datornicii riscă acut executarea silită.
Avem aici modelul noii extreme drepte – extremă întrucât împinge exploatarea muncii şi elitismul politic mai departe decât alte orientări. Astfel, pentru a maximiza profiturile nu se limitează la mecanismele aferente pieţei, adică la speculaţie, supramuncă şi reducerea costurilor de personal, utilizând inclusiv statul ca factor de spoliere instituţionalizată a salariaţilor. Pentru a restrânge conducerea la nivelul oligarhiei, duce principiul tehnocratic până la înlocuirea demnitarilor aleşi cu reprezentanţii numiţi ai birocraţiei suprastatale, ce nu răspund în faţa cetăţenilor pentru care hotărăsc.
Spre deosebire de extrema dreaptă interbelică, cea de astăzi este mai greu identificabilă. Nu are o conducere formală, procedează prin grupuri de influenţă şi interpuşi politici care se autoetichetează democraţi, utilizează retorica reformei, eficientizării şi libertăţii, care subînţelege de fapt reformarea statului social pentru ca marea finanţă internaţională să profite cât mai eficient de libertatea iniţiativei într-un capitalism sălbatic.
Se pune acum întreberea logică: este Klaus Iohannis un extremist? Probabil că el însuşi nu se consideră aşa, ca de altfel majoritatea celor din Alianţa Creştin-Liberală. În definitiv, nu propun exterminarea adversarilor şi lagăre de concentrare. Totuşi, prin opţiunea lor în favoarea austerităţii se plasează pe terenul violenţei sistemice de inspiraţie darwinistă. Ne-am obişnuit să asociem extremismul cu brutalitatea fizică şi formaţiunile paramilitare. Noua extremă dreaptă se manifestă agresiv faţă de categoriile „asistate” pe cale normativă şi prin mass media, fără a exclude nici intervenţia contondentă a forţelor de ordine. Este o violenţă mai puţin spectaculoasă decât a dreptei naţionaliste, însă e mai profundă pentru că se exercită structural.
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente si fapte