Dacă randamentul capitalului depășește semnificativ rata de creștere – și vedem că acesta a fost cazul în majoritatea perioadelor din istorie cel puțin până în secolul 19 și are toate șansele să se întâmple și în secolul 21, ca o normă de acum –, faptul acesta implică în mod automat că patrimoniul venit din trecut se recapitalizează mai repede decât ritmul de progres al producției și veniturilor. Este suficient deci ca moștenitorii să economisească o parte limitată a veniturilor capitalului lor pentru ca acesta din urmă să crească mai repede decât economia în ansamblul ei. În aceste condiții, este aproape inevitabil ca patrimoniile moștenite să domine larg patrimoniile constituite în cursul unei vieți prin muncă, iar concentrația capitalului să atingă niveluri extrem de ridicate, potențial incompatibile cu principiile justiției sociale care stau la baza societăților noastre democratice moderne. Această forță de divergență fundamentală poate fi de altfel întărită de mecanisme adiționale. De exemplu, în cazul în care rata de economisire crește puternic în nivelul bogăției sau capitalul inițial este mare, randamentul mediu efectiv obținut este cu atât mai ridicat, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des. Caracterul imprevizibil și arbitrar al randamentelor capitalului și al formelor de îmbogățire ce decurg constituie la fel o formă de repunere în discuție a idealului meritocrației. În sfârșit, toate aceste efecte pot fi agravate de un mecanism de tip ricardian de divergență structurală a prețurilor imobiliarelor sau petroliferelor.
Raportul capital/venit ẞ poate fi de asemenea exprimat ca raportul dintre rata de economisire (savings = s) și rata creșterii economice (rate of growth = g). Dacă antreprenorii economisesc 12% din rente anual, iar creșterea economică este în același timp de 2%, atunci ẞ = 600%, deci tot de 6 ori mai mare decât venitul național. Aici Th. Piketty menționează că raportul capital/venit ajunge să se echilibreze cu cel dintre rata economisirii și rata creșterii abia după trecerea unei perioade mai lungi de timp (poate jumătate de secol) în care capitalul este acumulat, în condițiile în care rata economisirii și rata creșterii sunt stabile pentru un interval lung. Atunci când șocuri în economie, precum războaie sau crize economice, afectează raportul s/g, capitalul nedistrus se apropie de venitul național dintr-un an (sau doi-trei în cel mai bun caz), ceea ce înseamnă că diferența între rentabilitatea profitului și creșterea economică este mică, alt- fel spus, egalitatea materială este mai mare între cetățeni.
Valoarea moștenirilor și a darurilor din timpul vieții este formulată matematic și este expresia înmulțirii raportului capital/venit (ẞ) cu rata mortalității (m) și raportul dintre averea medie în momentul decesului și averea medie a celor în viață (µ).
Cât din bogăția celor decedați reprezintă averea celor în viață, urmașilor lor? Dacă socotim doar moștenirea, un bătrân din țările dezvoltate este în medie cu 20% mai bogat decât un conațional de 50 de ani. Nu pare mult, dar dacă includem darurile făcute în timpul vieții, același bătrân mediu deține cu 120% mai mult decât un adult mediu de 50 de ani. Începutul de secol XXI ne găsește într-o lume destul de similară secolului al XIX-lea când vine vorba de importanța socială a moștenirilor. Bogații sunt din nou mult mai prosperi în funcție de generația căreia îi aparțin, ceea ce nu ne miră dacă am compara un tânăr de 25 de ani cu un bătrân de 65 de ani, dar ne pune pe gânduri să aflăm că diferența se menține în favoarea vârstnicilor atunci când comparăm un adult de 55 de ani cu un bătrân de 80 (mai exact, conform lui Piketty, un adult cu vârsta medie între 50-59 de ani în Franța, Germania, Marea Britanie etc. în secolul nostru posedă o avere cu 34% mai mică decât un octogenar în medie față de 53% mai mică pentru aceleași cohorte de vârstă în secolul al XIX-lea). Dacă rata creșterii economice se menține în medie la 1,7% în următorii 70 de ani, iar rata rentabilității capitalului e de 3%, atunci partea averii moștenite din avuția totală a celor vii va depăși 90%, exact ca la 1810-1820 în Parisul în care creștea Balzac.
În aceste condiții, meritocrația va avea prima de suferit de pe urma întoarcerii rentierilor în istoria recentă, chiar dacă rentele vor fi astăzi mai mici în medie decât în secolul al XIX-lea, când capitalul era mult mai concentrat în prima zecime a populației față de zilele noastre. 12,5% dintre occidentalii maturi care vor moșteni ceva în perioada 2010-2020 se vor îmbogăți cu un capital cel puțin egal cu venitul salarial mediu dintr-o întreagă viață a jumătății inferioare a societății. De exemplu, ceea ce câștigă o vânzătoare germană în 40 de ani de muncă (ce ar spune teoria valorii muncii aici?) capătă cel puțin atât doar prin moștenire. Deja 14% din venitul național anual este reprezentat doar de moșteniri în Franța anului 2010, prima țară occidentală de noi rentieri din studiile lui Piketty. Totuși, 10% dintre parizieni dețin proprietăți estimate la cel puțin 1 milion de euro la ora actuală.
Inegalitatea patrimonială la nivel global, mai greu de calculat din pricina datelor puține și nesigure, cunoaște aceeași tendință ascendentă. Miliardarii s-au înmulțit în ultimii 20-30 de ani pe seama privatizării oneroase a bunurilor publice (Europa de Est și Rusia), șeicii scot rente uriașe doar din exportul de resurse naturale (fondurile suverane arabe n-au contenit să se umfle în răstimp), iar Asia (mai cu seama China și zonele limitrofe ca Hong Kong și Singapore) s-a înscris în curentul general, doar că aici producția industrială ocupă o pondere însemnată din avuția națională.
Totalul patrimoniului privat valora cât venitul național pe 6-7 ani în Europa în 1910, între 2 și 3 ani în 1950 și între 4 și 6 ani începând cu 2010.
Această „curbă în U” de mare amploare corespunde unei transformări globale. Se observă în particular că randamentul rapoartelor ridicate între stocul de capital și fluxul venitului național în cursul ultimelor decenii se explică în mare parte prin revenirea la un regim de creștere relativ lent. În societățile cu creștere slabă, patrimoniile venite din trecut dobândesc în mod natural o importanță deosebită, căci e suficient un slab flux de economisire nouă pentru a crește continuu și substanțial amploarea stocului.
Ca o primă concluzie a formulei de divergență a lui Pikettyse poate constata că procesul de acumulare și repartizare a patrimoniilor conține în sine forțe puternice care presează spre divergență, sau cel puțin către un nivel de inegalitate extrem de ridicat. Există de asemenea și forțe de convergență care pot apărea în anumite țări la un moment dat, dar forțele divergente pot în orice moment să le depășească, cum a fost cazul la începutul secolului 20 și cum se așteaptă din nou în viitor din cauza scăderii probabile a creșterii demografice și economice.
Concluziile lui Piketty sunt mai puțin apocaliptice decât cele implicate în principiul acumulării infinite și al divergenței perpetue exprimate de Marx (a cărui teorie ia în calcul implicit o creștere riguros nulă a productivității pe termen lung). În schema propusă de Piketty, divergența nu este permanentă și este doar una din posibilitățile viitorului. Totuși, divergențele nu sunt momente de bucurie. În particular, este important de subliniat că inegalitatea fundamentala r>g, principala forță de divergență în schema explicativă a inegalităților lui Piketty, nu are nimic de-a face cu vreo imperfecțiune a pieței, ci chiar dimpotrivă: cu cât piața de capital este „perfectă” în sensul economiștilor, cu atât mai mult există șansa ca ea să fie verificată. Este posibil să ne imaginăm instituții și politici publice care să permită contracararea efectelor acestei logici implacabile – cum ar fi un impozit mondial și progresiv asupra capitalului. Dar punerea în practică ridică probleme considerabile în termeni de coordonare internațională. Este din nefericire posibil ca reacțiile obținute să fie în practică mult mai modeste și ineficiente, de exemplu prin apariția unor replici naționaliste de diferite naturi.
Soluția ideală ar fi o taxare progresivă pe bogăția netă individuală. Aceasta va menține inegalitățile sub control și ar putea pune dinamica bogăției globale sub scrutinul public. Lipsa de transparență financiară și de statistici credibile asupra averilor este una din principalele provocări pentru democrațiile moderne.
Desigur, există alternative. China și Rusia, de asemenea, trebuie să se descurce cu bogații oligarhi, să-și facă propriile instrumente – controlul capitalului și închisori care să adăpostească pe cei mai ambițioși oligarhi. Pentru țările care preferă domnia legii și ordinea economică internațională, o taxă pe averea globală este un pariu mai bun. Poate China va reuși înainte ca noi să o facem. Inflația este o altă soluție potențială. În trecut, aceasta a ajutat la clarificarea sarcinii datoriei publice. Dar ea erodează de asemenea economiile celor mai puțin bogați. O taxă pe marile averi pare preferabilă. O taxă pe averea globală reclamă cooperare internațională. Aceasta e dificilă, dar fezabilă. USA și UE fiecare controlează câte un sfert din bogăția lumii. Dacă ele ar putea vorbi cu o singură voce, un registru global al activelor financiare ar putea fi ținut la distanță. Paradisurilor fiscale care refuză cooperarea li s-ar putea impune sancțiuni. Pe scurt, multe s-ar putea întoarce împotriva globalizării. Dacă într-o zi ele vor găsi o voce unică, s-ar putea vorbi despre uitatele mantre ale naționalismului și izolării economice.
PERICOLUL IMPOZITĂRII REGRESIVE. Chiar dacă prelevarea este în mod global destul de apropiată de proporționalitate pentru majoritatea populației, faptul că rata crește sensibil, sau dimpotrivă scade net, pentru veniturile sau patrimoniile cele mai mari, poate avea un impact dinamic foarte important asupra structurii de ansamblu a inegalităților. Rezultă o cursă continuă fără sfârșit pentru reducerea impozitelor asupra beneficiilor societăților și pentru exceptarea dobânzilor la dividende și alte venituri financiare din regimul de impozitare de drept comun la care sunt supuse veniturile din muncă. Consecința este că prelevările fiscale au devenit azi regresive la vârful ierarhiei veniturilor în majoritatea țărilor sau sunt în curs să devină.
De exemplu, o estimare detaliată efectuată de Piketty în Franța în 2010, ținând cont de totalitatea prelevărilor obligatorii și atribuite la nivel individual unuia sau altuia funcție de venitul și patrimoniul fiecăruia, a demonstrat că rata globală de impozitare medie (47%) este în jur de 40-45% în cercul celor 50% de persoane dispunând de venituri mai mici, trece la 45-50% pentru următorii 40%, înainte de a se stabili la aproape 35% printre cei 5% dintre cei cu veniturile cele mai ridicate și chiar pentru cei 1 sau 0,1% din top. Pentru cei mai săraci, rata de impozitare ridicată se explică prin ponderea impozitelor plătite pe consum și pe contribuțiile sociale (care în total reprezintă trei sferturi din prelevări în Franța). Ușoara progresivitate care se observă pe măsură ce ne ridicăm la clasa mijlocie se explică prin creșterea impozitelor pe venit. Invers, regresivitatea netă constatată în centilele superioare se explică prin importanța veniturilor din capital și prin faptul că acestea scapă ușor baremului progresiv, ceea ce nu poate compensa total impozitele asupra stocului de capital (care sunt de departe cele mai progresive).
Dacă această regresivitate fiscală de la vârful ierarhiei sociale se va adeveri și se va amplifica în viitor, este probabil să aibă consecințe importante în dinamica inegalităților patrimoniale și a posibilei reveniri a capitalului cu o concentrare puternică. De altfel, este evident că o astfel de secesiune fiscală a celor mai bogați este potențial extrem de păguboasă pentru consimțământul fiscal în ansamblu. Consensul relativ în jurul Statului fiscal și social, deja fragil în vremuri de creștere mică, va slăbi, în special în sânul clasei mijlocii, care nu va fi de acord să plătească mai mult decât clasele superioare. Această evoluție favorizează ridicarea individualismului și a egoismului: dacă sistemul în ansamblul lui este injust, atunci de ce-ar trebui să se plătească pentru alții? Este motivul pentru care este vital ca un stat social modern să aibă un sistem fiscal care să conserve un minim de progresivitate sau cel puțin să nu devină regresiv la vârf. Dar mai degrabă decât să beneficiezi de o progresivitate lejeră globală a prelevărilor (dacă se exceptează vârful) ar putea fi mai bine să imaginăm o progresivitate mai marcată. Aceasta nu va rezolva toate problemele, dar ar fi suficientă pentru ameliorarea sensibilă a situației celor mai puțin calificați.
Pentru a reglementa capitalismul patrimonial mondializat din secolul 20 nu este suficient să regândim modelul fiscal și social al secolului 20 și să-l adaptăm lumii de azi. O reactualizare adecvată a programului social-democrat și fiscal-liberal din secolul trecut este indispensabilă. Pentru ca democrația să-și poată relua controlul asupra capitalismului financiar globalizat în acest nou secol e nevoie să inventăm unelte noi adaptate provocărilor zilei. Unealta ideală ar fi un impozit mondial și progresiv asupra capitalului, însoțit de o mare transparență financiară internațională. O astfel de instituție ar permite evitarea unei spirale inegalitare fără sfârșit și ar reglementa eficient dinamica neliniștitoare a concentrării mondiale a patrimoniilor.
IMPOZITUL MONDIAL ASUPRA CAPITALULUI – O UTOPIE UTILĂ. Impozitul mondial asupra capitalului este o utopie: ne imaginăm cu greu ca ansamblul națiunilor lumii să acorde atenție punerii sale în aplicare, să stabilească un barem de impozitare aplicabil tuturor averilor planetei pentru a se distribui armonios rețetele între țări. Dar este o utopie din mai multe puncte de vedere. În primul rând, chiar dacă o asemenea instituție ideală nu ar putea fi înființată într-un viitor previzibil, este important să avem însă acest punct de referință prezent în minte pentru a evalua mai bine ce se poate permite și ce nu din soluțiile alternative. Ne așteptăm la replici diferite la nivel național, este nevoie de o cooperare internațională perfectă, care însă nu ne oferă nicio garanție a universalității aplicării. Vom asista poate la diferite forme de protecționism și de control al capitalului, mai mult sau mai puțin coordonate. Aceste politici ar conduce fără îndoială la frustrări și la tensiuni în creștere între țări. Mulți ar rejecta impozitul pe capital, așa cum s-a întâmplat de mult și cu impozitul pe venit, ca pe o iluzie periculoasă. Totuși, această soluție ar putea fi mai puțin periculoasă decât opțiunile alternative. Un astfel de refuz al impozitului pe capital ar fi cu atât mai regretabil, cu cât este posibil să se procedeze pe etape către această instituție ideală, începând prin a fi pusă în practică la scară continentală sau regională și organizând cooperarea între aceste mecanisme regionale. De o anumită manieră, ceea ce începe să se organizeze cu sistemele de transmisie automată a informațiilor asupra conturilor bancare, în prezent în dezbatere la scară internațională, în special între SUA și Uniunea Europeană, ar fi un bun început.
UN OBIECTIV DE TRANSPARENȚĂ DEMOCRATICĂ ȘI FINANCIARĂ. Impozitul pe capital după părerea lui Piketty nu ar trebui să înlocuiască toate resursele fiscale existente. În termeni de rețetă, nu va fi vorba niciodată decât de un complement relativ modest la scala Statului Social modern: câteva puncte din venitul național (3-4 puncte maximum, ceea ce nu e totuși de neglijat).
Rolul principal al impozitului pe capital nu este de a finanța Statul social, ci de a reglementa capitalismul. Este vorba, pe de o parte, de evitarea spiralei inegalitare fără sfârșit și o divergență fără limită a inegalităților patrimoniale și, pe de altă parte, de a permite o reglementare eficientă în timpul crizelor financiare și bancare. Dar, înainte de a îndeplini acest dublu rol, impozitul pe capital trebuie să permită în primul rând atingerea unui obiectiv de transparență democratică și financiară asupra patrimoniului și activelor deținute de unii și alții la scară internațională.
Pentru a ilustra importanța acestui obiectiv de a transparentiza situația, Piketty imaginează un impozit mondial asupra capitalului prelevat cu o rată foarte mică, de exemplu de 0,1%, asupra tuturor patrimoniilor, indiferent de mărimea lor. Prin construcție, rețetele vor fi limitate: cu un stoc mondial de capital privat de ordinul 5 ani de producție mondială s-ar putea raporta 0,5% din venitul mondial cu variații ușoare funcție de țări, în funcție de nivelul de venit raportat din capital. Totuși, un astfel de impozit ar juca un rol foarte util. În primul rând, ar permite obținerea informațiilor asupra patrimoniilor și averilor. Provocarea democratică este considerabilă: este foarte dificil să ai o dezbatere senină asupra marilor provocări ale lumii de azi – viitorul Statului social, finanțarea și tranziția energetică, construcția Statului în țările din Sud etc. –, așa încât va domni o mare opacitate asupra repartiției bogăției și averilor mondiale. După unele păreri, miliardarii sunt atât de bogați că ar fi suficient să-i taxezi cu un procent foarte mic încât să-ți rezolvi toate problemele. După alții, aceștia sunt atât de puțin numeroși, încât nu prea ai ce aștepta din partea lor. Adevărul se află de fapt la mijloc. Trebuie probabil să coborâm la un nivel al patrimoniilor mai scăzut (10 sau 100 milioane de euro în loc de 1 miliard) pentru ca acțiunea să fie semnificativă din punct de vedere macroeconomic.
Autor: Smaranda Dobrescu
Sursa: Economistul