Prin statutul său, preşedintele poate să facă foarte puţine lucruri, el având o putere limitată. Ieşirea din decor a preşedintelui, când se întâmplă, este o problemă care îl descalifică, dar nu îl poate scoate din joc. Dacă am fi o ţară cu o democraţie adevărată, ar exista foarte multe metode de îndreptare a lucrurilor fără a intra în procedurile complicate ale suspendării imposibile. Nici nu s-ar ajunge aici, nici preşedintele nu şi-ar permite aşa ceva.
Măsurile extreme presupun o blocare problematică a mediului politic, transferând conflictele pe presupuse culmi morale unde situaţiile capătă accente caricaturale. Structural, mediul politic românesc este anarhic, autosusţinându-se în acest trend. Altfel, ar fi obligat la o stabilire a competenţelor, a unor limite, a unor responsabilităţi. Continuarea în direcţia prezentă pare să fi atins un capăt, mai mult nu se poate! Suntem în situaţia ţărilor arabe, cu un sistem lipsit de eficienţă, nedemocratic, nefuncţional. Europa nu pare deloc sensibilă la situaţia concretă din România!
Transformarea preşedintelui într-un responsabil general are, totuşi, limitele sale. Cu atât mai mult cu cât el se consideră un ales al poporului în numele căruia poate să facă absolut tot ce doreşte. Într-o democraţie oricine este liber, libertatea fiind principalul punct de sprijin. Codurile libertăţii presupun şi nişte sancţiuni pe măsură, o implicare a conştiinţei. Vizibilitatea excesivă a unui preşedinte, aşa cum este în România, a dus la dizolvarea responsabilităţii la nivelul clasei politice, susţinută de o tatonare etatizată a reformei. România se deplasează “european” într-un cerc vicios, adâncind incredibil răul unor experienţe nefaste. Vinovaţii acestei atmosfere infernale au în mânecă constant ocupanţii principalelor locuri în Stat pe care îi înlocuiesc aşa cum le dictează interesele. Activitatea intensificată de rezolvare a fenomenului de corupţie nu poate lua locul unor politici cu adevărat mature. Dirijarea opiniei publice, în acest moment, spre trimiterea în justiţie a unor monştri sacri ai sistemului, inclusiv cei din Justiţie, este încă o buclă cu rezultate minime, fenomenul fiind foarte puţin atins. Clasa politică va genera în continuare acest material teribil care, deocamdată, îi este principalul combustibil.
Prezenţa înlănţuită a preşedintelui la nunţi, botezuri, colocvii nu face decât să arate încă o dată faţa iresponsabilă a sistemului public, dacă nu cumva o încurajare deşănţată a acestuia. Mesianismul face în continuare parte din primitivismul bun la toate, relaxează climatul cu tot mai multe drame. Precum delirul ideologic din comunism, acum asistăm la o popularitate câştigată prin orice metode. Preşedintele devine tot mai abstract, fără responsabilitate punctuală, numai bun de glorificat. Exact continuatorul dictatorului, numai că deasupra aceluia pluteau norii virtuali ai unei justiţii publice. Comoditatea incredibilă pe care o presupun majoritatea funcţiilor publice din România momentului este principala sursă de generare a corupţiei. Indiferent că este vorba de preşedinte sau de primarul din ultima comună, legea ar trebui să fie la fel de capabilă în a le sancţiona cu celeritate derapajele. Victoria electorală nu poate fi transformată într-o lege a bunului-plac. Într-un mediu precum cel din România, corupţia este însăşi conduita publică, metamorfozată sub cele mai delicate aspecte ale acesteia. Concluzia repetată de toată lumea, că nimic nu merge, aici îşi are rădăcine deja istorice. O schimbare a paradigmei nu poate fi decât similară unei veritabile revoluţii.
Inducerea în eroare a unor parteneri externi asupra situaţiei din ţară este tot mai simplă, o practică politicianistă uzuală. Se uită un lucru esenţial, care ar putea schimba starea lucrurilor. Relaţia între afirmaţii şi faptele concrete nu mai poate fi eludată. Tot mai bine situaţi economic, indiferent de starea economiei, politicienii au o imunitate pe care nimeni nu o poate retrage. Această imunitate anulează orice idee reformistă, orice act de justiţie adevărat. Corupţia principală s-a instalat în perimetrul politic, cu o filosofie tot mai consolidată. Anihilarea doar a ramificaţiilor ei nu este decât o sursă de frustrare, de spoliere a democraţiei.
Candidaţii la funcţia de preşedinte al României sunt, până în acest moment, nişte produse ale sistemului, apte să amplice comenzile acestuia. Speculaţiile lor asupra democraţiei şi dezvoltării ţării au aerul unor şcolari aflaţi total pe lângă subiect. Cu presiunea pe care o presupune sistemul, s-a ajuns la un joc de imagine pustiitor. În esenţă, nimeni nu are un program pe care să-l ducă la capăt, sau măcar unul care să impulsioneze schimbarea. Această neputinţă tot mai des invocată nu este o vorbă goală, ci o dominantă a României. Ea aparţine sistemului care o prepară în cazanele sale funanbuleşti.
Când diferenţa între preşedintele României şi orice funcţionar public, de la orice nivel, va fi anihilată prin responsabilizare totală, România va fi scoasă din delirul discursurilor, inclusiv cel patriotard. Mediul politic nu va mai fi unul infracţional, iar candidaţii nu vor fi unii de cabaret.
Ioan Vieru
sursa: cotidianul.ro