Aflat pe mal cu o armă de vânătoare în mâini, Alexandru Rădulescu, preşedintele Asoţiaţiei Fotbaliştolor Amatori şi Neamatori – concesionarul pentru exploatare piscicolă a lacului – îi somase pe tineri să părăsească apa şi locul în “60 de secunde”, trăgând spre aceştia şi două focuri de avertisment, cu alice. Deşi cei ameninţaţi se conformaseră în totalitate poruncii, a urmat focul fatal, pulverizând geamul maşinii gata de pornire. Întrucât puşcaşul a pretins că arma s-a descărcat singură, “omenos”, procurorul criminalist Nicolae Bădescu din Târgovişte nu a dispus arestarea sa, aşteptând expertiza tehnică a puştii.
Ca procuror criminalist, Nicolae Bădescu ar fi trebuit să ştie că un vânător nu are dreptul să scoată arma din toc, să o încarce, să o armeze – toate constituind elemente de premeditare! – şi nici să execute foc cu ea, decât în poligonul de tir sau în cadrul organizat al partidelor cinegetice. Ca procuror criminalist, ar fi trebuit să ştie că somaţia cu arma şi focul de avertisment sunt strict apanajul persoanelor cu atribuţiuni de serviciu specifice: poliţişti, jandarmi, paznici autorizaţi, ceea ce Rădulescu nu era. Trebuia să mai ştie criminalistul că şi în astfel de cazuri “de serviciu” focul de avertisment cu alice este interzis, întrucât alicele, prin dispersie şi ricoşeu, pot produce victime aflate mult în afara direcţiei ţevii. Tehnic vorbind, acelaşi criminalist trebuia să ştie că arma “cu pompă” – un Remington 870 – nu se poate descărca prin lovirea ţevii cu nici un chip, întrucât simpla ei încărcare nu introduce glonţ pe ţeavă şi nu armează mecanismul focului. Dacă la armele basculante – care se frâng – încărcarea înseamnă, implicit, glonţ pe ţeavă şi percutor armat, în cazul celor “cu pompă”, focul este precedat de două manevre conştiente, obligatorii şi succesive: glisarea în “du-te-vino” a antepatului şi acţionarea piedicii după fiecare foc; manevre făcute de cel poreclit Rambo-Rădulescu de trei ori în acea seară. Nici faptul că agresorul cu armă era băut şi actele de deţinere a acesteia erau expirate, nu au constituit, la acea vreme, circumstanţe agravante ale tentativei de omor calificat.
“Asta-i România noastră: dăm proprietăţi şi arme la toţi nenorociţii!”-rostise în faţa camerelor mama îndurerată a celui împuşcat, aflat în comă profundă. Femeia rezuma, tragic şi post-festum – mereu “ ca la noi” – opinia pe care, cu totul ineficient, o susţinusem în cursul câtorva discuţii pe care le-am purtat cu ministrul de atunci al Pădurilor, un traseist bucovinean, mare liberal vremelnic. Cu el discutasem tocmai despre lipsa adaptării legilor proprietăţii şi vânătorii – promovate tocmai de ministerul său – la profilul cultural, educaţional şi material al populaţiei României de azi, precum şi despre gravele consecinţe ale acestei lipse.
În 2005, când guvernul trecuse prin Parlament “pachetul proprietatea” prin “asumarea răspunderii”, evenimentul a beneficiat de interviuri televizate. Ministrul liberal traseist a vorbit “voievodal” pe posturile de televiziune despre “proprietatea sfântă”, despre apărarea acesteia prin orice mijloace, recomandând, aberant, până şi împrejmuirea cu garduri în fondul forestier. El fiind “la bază” tocmai inginer silvic.
Declaraţiile proprietarilor făceau însă “toate paralele”, dovedind cu prisosinţă că suntem un popor blând, răbdător şi ospitalier. ţin minte că, aflat dinaintea unui microfon, un ţăran zbârcit la faţă şi cu dinţii împuţinaţi, strigase: “Dacă intră careva pe pământul meu, în pădurea mea, iau toporul şi-i dau în cap!”. Moşul era şi mai zbârcit la suflet. .
Anul 2005 fusese marcat de numeroase altercaţii între turiştii cu rucsac şi proprietarii de codru. Eu, într-un periplu prin Călimanul Cerbului, găsisem garduri până în apropierea rezervaţiei. Ştiam că, tot prin lege, urma şi legarea liberelor sălbăticiuni carpatine de glia proprietarul.
Cum atunci – ca şi în ziua de azi -, umblam cu aparatul fotografic, discret, pe urmele lor, focurile de armă ale vremelnicilor stăpâni ai vieţii îmi păruseră că răsună deja, acoperind zgomotul stins al declanşatorului. Totul fiindcă, în inevitabila Românie reală, nu viaţa este sfântă, ci proprietatea. Cea mare, mai cu seamă.
Dar, nu e încotro: când ignoranţii fac legi, proştii fac legea.
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro