Ţările emergente, despre care se spunea că sunt vagoanele defecte ale trenului mondial, pe care criza financiară internaţională le va scoate de pe şine, s-au dovedit a fi, până la urmă, locomotivele lui. Nici criza mondială a creditului, nici prăbuşirea comerţului internaţional (-14,4% în 2009) nu au împiedicat nişte economii considerate fragile şi mai expuse decât oricare altele la criză să dejoace astfel de pronosticuri. Fireşte, ţările emergente au fost lovite în plin, între sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009, când criza financiară mondială s-a accelerat considerabil. Dar, de la mijlocul anului trecut, economiile lor se relansează. Spre deosebire de ţările dezvoltate, care în 2009 au cunoscut o reducere a PIB de 3,5%, statele emergente au înregistrat o creştere pozitivă, de 1,1%. În ambele cazuri este vorba, desigur, de ritmuri medii, în spatele cărora se ascund mari disparităţi. Economia României, de exemplu, a suferit în 2009 o contracţie severă, de circa 7%. De altfel, dintre ţările emergente din Europa Centrală şi de Est, numai Polonia a reuşit să rămână pe plus. Economiile emergente, în ansamblu, au fost ţinute anul trecut în teritoriu pozitiv de Asia, îndeosebi de China şi India, ale căror economii s-au menţinut la fel de dinamice ca înainte de criză. După previziunile FMI şi Băncii Mondiale, în 2010, şi economiile dezvoltate vor scoate capul din apă, dar redresarea lor va fi lentă (+1,8%). Perspective mult mai încurajatoare au însă ţările emergente, pentru care se anticipează o expansiune economică de 5,2% în acest an. Ritmul de creştere va fi mai ridicat în China (9%) şi Asia de Sud (6,9%, din care India 7,5%) şi mai moderat în Africa Subsahariană (3,8%), în America Latină (3,1%) şi Europa Centrală şi de Est (2,7%).
Se ridică însă întrebarea: de ce economiile emergente decolează mai repede decât cele dezvoltate? Răspunsul specialiştilor este fără echivoc. Multe ţări emergente au învăţat lecţiile crizelor din a doua jumătate a anilor ’90, din Asia (1997), din Rusia (1998) şi America Latină (1999-2000).
Două sunt lecţiile mai importante. 1. Nu trebuie să consumi cu mult peste posibilităţile tale şi să creezi astfel dezechilibre mari, a căror ajustare este foarte costisitoare atât pentru economie, cât şi pentru societate. 2. Când economia “duduie”, înţelept este să strângi bani albi pentru zile negre. Ţările emergente care au conştientizat greşelile din trecut pentru a nu le mai repeta şi-au constituit rezerve de devize şi au ţinut cât mai jos dezechilibrele interne şi externe. Reducerea dependenţei de capitalul străin, prin crearea de resurse interne, a ajutat ţările respective să facă faţă mai uşor crizei mondiale a creditului. În acelaşi timp, banii puşi deoparte în vremurile bune au fost investiţi în economie, în timpul crizei, iar sporirea cererii interne le-a permis să acopere, în parte, pierderile legate de scăderea exporturilor, ca urmare a îngheţării cererii externe. Din păcate, în România s-a procedat exact pe dos. Într-un an de creştere rapidă, cum a fost 2008, când veniturile publice s-au majorat cu vreo 40% peste nivelul prognozat iniţial, nu numai că nu s-au creat fonduri de rezervă, dar deficitul bugetar mai mult decât s-a dublat (5,4% din PIB în loc de 2,4%). Culmea ironiei, tocmai cei care s-au făcut remarcaţi prin astfel de contraperformanţe sunt cei mai fervenţi critici ai absenţei unor programe anticriză. Păi, de unde bani pentru investiţii, care să creeze locuri de muncă, să învioreze economia şi să îmbunătăţească veniturile populaţiei, dacă atunci când ţi-au prisosit, i-ai aruncat pe fereastră? Când guvernanţii n-au cap, e vai şi-amar de oamenii de rând.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info