Insa, in cele vreo zece zile care au trecut de la debutul oficial al competitiei prezidentiale, o caracteristica a majoritatii interventiilor publice este demagogia. Principalii aspiranti la victoria din sase decembrie vorbesc de parca isi doresc sa devina prim-ministri. Asta in conditiile in care, fara a mai avea efectiv un Guvern in functiune, in momentul in care Romania traverseaza una dintre cele mai critice perioade din istoria economiei sale, din spatiul solutiilor de premier lipsesc cu desavarsire propuneri concrete si un orizont probabil de investire a unui Cabinet cu puteri depline.
Alunecarea asta a functiei de presedinte al Romaniei peste cea de sef al Executivului Romaniei este periculoasa si ea se petrece, in principal, din cauza felului in care Traian Basescu si-a exercitat cei cinci ani de mandat. (Trebuie remarcat faptul ca liberalul Crin Antonescu incearca sa se detaseze de acest cliseu presedinte–prim-ministru. Daca ii va folosi sau nu aceasta strategie de lupta, ramane de vazut). Din pacate, nici echipele care isi sustin candidatii nu dau dovada de prea multa imaginatie. Dimpotriva, la nivelul parlamentarilor care participa la emisiunile de dezbateri televizate in direct, este de-a dreptul jale. Criteriile de baza ale prestatiilor sunt cine tipa mai tare si cine este mai arogant cu adversarul. Mai intervine ceva care transforma spatiul dezbaterilor de acest gen intr-un peisaj anost. Se pune mereu si mereu aceeasi placa stricata, sunt aruncate in disputa aceleasi subiecte controversate ale actiunilor politice din ultimii cinci ani. Aceleasi decizii dubioase ale unuia sau altuia dintre cei care s-au perindat pe la Putere sunt scoase acum din sertarele laboratoarelor politice, lustruite si servite electoratului ca nou-noute.
Cel mai grav lucru care s-a intamplat pana acum, in aceasta saptamana si ceva care a trecut, este faptul ca dezbaterea politica propriu-zisa, cea care ar trebui sa ne lamureasca pe noi cine este cel mai bun dintre candidati pentru a ocupa functia de lider al Cotrocenilor, a fost bruiata de tot felul de subiecte adiacente. De exemplu, referendumul. Cine este el si ce vrea? Multi isi vor fi inchipuind, poate, ca daca pe douazeci si doi noiembrie vor pune stampila pe “DA” pentru Parlament unicameral si reducerea numarului de senatori si deputati, gata, i-au nenorocit pe acestia, le-au facut pocinogul, le-au tras-o. Fals. De fapt, referendumul asta nu este decat un sondaj de opinie, mult mai laborios si mult mai costisitor, desigur. Pana la urma insa trebuie ca Legislativul sa adopte o forma de modificare a Constitutiei care sa fie supusa inca unui referendum.
Dizolvarea sau nu a Parlamentului, dupa aflarea rezultatelor oficiale ale scrutinului din sase decembrie. Alt subiect aiurea-n tramvai. Ce rost are aruncarea pe piata opiniei publice a unei astfel de posibilitati? In loc sa ne concentram pentru rezolvarea imediata a unei crize politice sa ne incordam in perspectiva prelungirii acesteia, hat, la anul.
Tichia de margaritar o reprezinta cazul Omar Hayssam, care a aparut tocmai acum, hocus-pocus, ca un iepure din jobenul unui iluzionist.
Toate aceste zgomote de fond, care impieteaza acuratetea discursurilor pur politice, justifica intr-o oarecare masura demagogia si isteria care domina pana acum campania electorala pentru alegerile prezidentiale. Si care se dovedeste a fi una anosta, daca o detasezi de contextul in care se desfasoara. Cele doua saptamani dintre douazeci si doi noiembrie si sase decembrie vor fi, probabil, mult mai interesante pentru electoratul dornic sa-si formeze o opinie politica. Pacat insa ca, atunci, cativa dintre candidatii importanti nu se vor mai putea face auziti cum trebuie.
Dragos Moldovan
sursa: cronicaromana.ro