Oricât ne-am învârti în jurul termenilor, autonomia teritorială pe criterii etnice reprezintă începutul sfârşitului pentru statul român. Care şi fără aportul organizaţiilor separatiste maghiare trosnea din încheieturi. Dar, ca la slujba de ieşire cu greu a sufletului, UDMR şi-a asumat, probabil sub influenţa nefastă a pastorului Laszlo Tokes, rolul de a-i citi României un fel de ultim maslu, ca să se aleagă. Şi, într-adevăr, statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale.
În faţa proiectului UDMR de autonomie, cu toate aberaţiile sale juridice şi cu totala încălcare a Constituţiei, nu mai sunt multe de făcut: ori cedăm, devenind astfel singura ţară care şi-a plătit distrugătorii, ori îi obligăm pe extremişti să cedeze ei folosind forţa legii. Statul român se află la răscruce: fie se trezeşte din amorţire şi îşi ia seama, respinge extremismul maghiar şi opreşte nebunia separatistă care îl ameninţă nu doar din exterior, adică dinspre est, ci şi din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-şi facă mendrele pe seama unităţii noastre teritoriale. Dar cum partidele vechi visează în această perioadă la voturi, nu la istoria şi integritatea României, reacţiile la adresa UDMR sunt cel mult firave. Înainte de a căuta acoperiţii din serviciile noastre, Parlamentul ar face mai bine să caute acoperiţii din serviciile altora, notamente de la Budapesta sau de la Moscova, că autonomia nu vine cu siguranţă de la acoperiţii României.
Autor: Bogdan Diaconu
Sursa: Vlad Hogea