Deci, să recapitulăm. V-am mai spus și altă dată: lupta ireconciliabilă se dă între complexitate și autonomie.
Uite, mă uit acum la o fotografie postată de un nenea cont anonim pe Facebook. Pe cont îl cheamă, în mod sugestiv, Nicolae Ceaușescu. La întîmplare. An ideological statement, evident.
Și poza zice așa, arătînd un peisaj urban din anii 80, cu tramvai, ARO, șine de tramvai, blocuri în spate și un nenea biciclist (și nici un copac prin preajmă – ăsta e comentariul meu malițios de ecologist kaghebist):
“Undeva în Bucureștiul anilor 80. Camion românesc, bicicletă românească, Dacie românească, Aro românesc, tramvai românesc… Și blocuri de apartamente aproape gratuite.”
Ce vă spuneam? Complexitate versus autonomie.
Să mă ecsplic.
Cînd eram noi în anii ’80, eram – sau cel puțin ne doream să fim – autonomi. Nu prea importam nimic. Exportam multe, încercînd să echilibrăm balanța de plăți. Tot un ideological statement, pînă la urmă, consecință a dezamăgirii lui Ceaușescu față de marea finanță, cu care încercase cu un deceniu în urmă o tatonare, un flirt, o logodnă.
Ne doream să fim autonomi, cel puțin la nivel de conducere statală. În schimb românii, pe persoană fizică, urau asta. O urau din toți porii lor.
De ce? Pentru că produsele românești nu reușeau să incorporeze aceeași cantitate de complexitate precum cele occidentale, la care visam cu toții.
Pantalonii românești erau mai puțin compleși (mai puțin adecvați cererii, cu materiale de calitate mai slabă, incorporînd mai puțină informație de marketing etc.) decît cei occidentali. De-aia toată lumea căuta blugi, aflați la mare preț pe piața neagră și deja trecuți dincolo de simpla utilitate, ajunși obiecte de identificare vizuală a statusului (status markers).
Țigările românești erau mai puțin complexe (mai puțin adecvate cererii, cu materiale de calitate mai slabă, incorporînd mai puțină informație de marketing etc.). De-aia țigările Carpați erau simbolul tractoristului și muncitorului bronzat doar pe ceafă, în schimb toată lumea alerga cu limba scoasă după țigările Kent și Malboro, devenite și ele un identificator vizual de status.
Mașinile românești erau mai puțin complexe decît mașinile străine. De-aia multă lume bombănea Daciile și bălea după un Volkswagen Golf, iar Mercedesurile erau considerate suprema opulență, doar pentru premianții nomenclaturiști.
Tramvaiele românești erau mai puțin complexe. Mașinile de teren românești erau mai puțin complexe (ARO, da?). Filmele românești erau mai puțin complexe, de-aia toată lumea bălea după filme străine, îndeosebi americane, care mama lor de filme americane, erau ideologice, capitaliste, decadente, interzise, superficiale, stereotipe, niște prosteli crunte, dar totuși toată lumea alerga după ele cu limba scoasă, să li se încînte ochiul și emoția și sufletul cum filmele românești nu reușeau să o facă.
Lista, evident, poate continua. Blocurile românești. Da, ieftine, accesibile întregii clase muncitoare. Dar percepția era că sînt mai prost construite, mai prost spațiate, cu suprafețe mai mici, cu instalații mai prost făcute. Și toată lumea vroia să trăiască precum în Occident. Și nu putea.
Și pe urmă a venit Marea Loviluție Controlată din Decembrie. Și am început să putem să trăim ca în Occident. Unii direct în Occident, prin emigrare – milioane de români care au votat cu picioarele, luîndu-și tălpășița, și slabe speranțe să-i mai vedem înapoi. Alte milioane de români care au îmbrățișat necritic și entuziast valorile occidentale și se străduie din răsputeri să facă un Occident mai mic și mai pricăjit aici la noi, în țară. “Vrem o țară ca afară”.
Am schimbat autonomia pe complexitate. Încet-încet, pas cu pas, produsele care au început să intre în România au fost de complexitate și de adecvare la realitate mai ridicate. Evident, nu de aceeași calitate ca cele din Occident. Dar incremental mai bune.
Nu aveam chiar Mercedesuri scoase din țiplă. Dar un Golf la mîna a doua tot ne puteam permite. Și era mai bun decît sărăcia aia de Dacie la care aveai nevoie să umbli cu jumătate de portbagaj de piese de schimb după tine, că nu știai ce poate să-ți crape la drum lung cînd ți-era lumea mai dragă.
Și uite așa comerțul cu mașini second hand a înflorit. Mai proaste decît ale occidentalilor cei strălucitori. Mai bune decît ale noastre, autohtone.
Tot ce a fost comerț a venit ca un tăvălug. Produsele occidentale, fie materiale, fie simbolice, le-au scos de pe piață pe cele autohtone. Din motive de complexitate în principal, în combinație cu o componentă emoțională resentimentară. Haine. Mîncare. Mașini. Vacanțe. Produse electronice și electrocasnice. Produse simbolice: cărți, filme, emisiuni TV. Produse ideologice: partide, lideri de opinie.
Occidentul, cu această complexitate construită migălos, multe decenii de ajustare la realitate în timp ce comunismul se străduia să contrazică realitatea, să o ia la pilă pînă începea să ajungă să semene cu doctrina din cărțile de ideologie, Occidentul a năvălit peste noi. Iar noi l-am îmbrățișat cu entuziasm.
Am dat fără nici un fel de remușcare autonomia pe complexitate.
Iar acum, cel puțin unii dintre noi, am început să ne dăm seama că prin acest schimb faustic am ajuns să fim sclavii complexității. Și mai ales sclavii celor care produc complexitatea.
Nu a fost o chestie conștientă. Nici una bruscă. Însă marile motoare ale principiilor economiei de piață s-au tot rotit încontinuu, încet, implacabil. Cu fiecare blug cumpărat, cu fiecare Golf la mîna a doua adus din Nemția, cu fiecare film american văzut, am mai trimis o părticică infimă de plus-valoare peste graniță, la ăia care se pricepeau să facă blugi, Golf, filme cu Brad Pitt.
Și iac-așa, după vreo douăzeci-treizeci de ani, ne-am trezit că încet încet avem o caricatură de “vrem o țară ca afară”, plină de blugi, de ciungă, de mașini străineze, de filme stereotipe, de ciocolăți cu vacă mov și de supermarketuri pline cu de toate. Dar mai toate făcute afară. Și pentru că sînt făcute afară, banii pleacă afară.
Am vrut o țară cu blugi și ciungă și filme cu Brad Pitt? O avem. Acuma plătim pentru ea. Avem complexitate să ne punem și-n cap. Dar nu mai avem autonomie. Și începem să ne dăm seama că, totuși, nici autonomia aia nu e de ici de colo, parcă parcă e importantă. Parcă e bine să fii liber, nu?
Cît timp nu vom fi în stare să producem niște blugi locali suficient de atractivi pentru tefeliștii din ziua de azi – noi, ăștia iubitorii de blugi și ciungă de pe vremuri fiind tefeliștii de atunci, evident – cît timp nu facem mașini suficient de atractive, case suficient de atractive, filme suficient de atractive, nu vom ieși din acest ciclu de submisivitate economică, societală, valorică, ideologică în care singuri cu entuziasm am intrat.
Ei, măreții ei de peste granițe, produc Golf din ce în ce mai atractiv, ciungă din ce în ce mai chimică și mai producătoare de plăceri dependente, Kenturi din ce în ce mai atomice, blugi din ce în ce mai… Mai rupți în genunchi, că așa se poartă acum.
Și lumea cumpără. Și cu fiecare produs cumpărat, o părticică de autonomie pleacă dincolo. Pentru că ne place. Pentru că nu sîntem în stare să producem atîta complexitate cîtă ne dorim, și vrem să trăim într-o complexitate cumpărată pe datorie.
Prețul? Simplu. Să nu fim liberi. Să nu fim autonomi. Să fim slugi la alții. Și ne place, chiar dacă bombănim. Și o facem. Și cumpărăm blugi și ciungă și filme cu Brad Pitt în continuare.
Gata, am terminat de scris. Mă duc să-mi cumpăr țigări. Străine, evident…
Autor: Mirel Palada
Sursa: Mirel Palada