Unul dintre “miturile” fundamentale ale poporului român este acela al “drobului de sare” din basmul lui Ion Creangă ce va cădea mai devreme sau mai târziu în capul copilului.
Frica de “drobul de sare” a devenit aproape definitorie pentru un popor care trăieşte de câteva decenii la mila şi la adăpostul unui stat asistenţial care i-a alterat şi cele mai elementare percepţii cu privire la risc şi la incertitudine. Acest popor trăieşte cu o teamă şi o repulsie aproape generalizată cu privire la ideea de a-şi lua viaţa în propriile mâini, la a renunţa la calitatea de salariat şi la a începe o afacere pe cont propriu. Românii găsesc mult mai uşor decât alte naţii argumente împotriva unei astfel de acţiuni, punând în prim plan nu câştigul potenţial (mult mai mare) cât pierderea potenţială asociate unei astfel de iniţiative.
Românii nu se gândesc că prin asociere pot elimina mult mai uşor efectele “devastatoare” ale drobului de sare (aici intervine un alt mit pe care îl voi comenta altă dată) şi aşteaptă ca statul să vină şi să îi protejeze de eventuala sa cădere. Îşi pun mâinile mult prea uşor în cap şi încep să ţipe din toate puterile cât de ticăloase sunt ”droburile de sare” care cad, uneori inevitabil, de pe sobă. Unii români (care nu au avut vreodată o iniţiativă privată) au simţit această teamă patologică a românului de “drobul de sare” şi au început să propovăduiască la unison necesitatea ca o construcţie ciudată şi amorfă numită ”stat” să dezvolte proiecte de diminuare a efectelor produse de “drobul de sare”; în spatele acestor proiecte ascunzându-se un adevărat jaf naţional prin care taxele celor “protejaţi” colectate cu forţa sunt cheltuite fie pe măsuri de protecţie ineficiente, fie mult prea scumpe.
Atunci când banii de protecţie au ajuns să fie insuficienţi (proiectele de diminuare a efectului “drobului de sare” au devenit mult prea complexe şi necesită resurse tot mai mari), grupul celor care oferă asistenţă a împrumutat în numele celor cu teamă de “drobul de sare” sume importante, amanetând viitorul lor şi asumându-şi doar parţial incertitudinea cu privire la capacitatea lor de a da banii înapoi (dacă banii nu vor putea fi returnaţi ei vor fi recuperaţi nu de la “stat” care a anticipat greşit şi s-a angajat în proiecte protecţioniste mult prea costisitoare, ci tot de la cei protejaţi de el). Pentru a-i proteja de un “drob de sare” mai mic, statul îi expune conştient pe cei asistaţi unui “drob de sare” mult mai mare, care creşte pe zi ce trece.
Acest stat asistenţial a deturnat atenţia de la faptul că există şi alte căi, mult mai sănătoase de a diminua efectele “drobului de sare”. Deşi aparent acţiunea statului este îndreptată spre a proteja de “drobul de sare”, ea amplifică aversiunea la risc şi îi elimină din ecuaţie pe toţi cei care încearcă să spună că “drobul de sare” nu contează atât de mult şi că dacă ignorăm potenţiala sa cădere putem obţine avantaje mult mai mari (sau că există căi mai ieftine şi mai facile de protecţie). Mai multă protecţie nu înseamnă neapărat mai mult progres. Protecţia excesivă pe care o promovează statul asistenţial sărăceşte populaţia şi permite deturnări masive de fonduri în conturi private (cu cât metodele de protecţie devin mai numeroase şi mai complexe, cu atât resursele de punere în aplicare cresc exponenţial).
Atâta timp cât în această ţară continuă să se audă doar vaietele celor care se tem de “drobul de sare” şi strigătele false de încurajare ale celor care promit protecţie din taxe şi impozite, nu vom ajunge prea departe.Dacă nu vom înţelege că creşterea economică nu poate veni decât din iniţiativa noastră, din creativitatea noastră şi dintr-un efort mult mai mare decât cel pe care îl desfăşurăm în prezent, degeaba aşteptăm pe altcineva să ne scoată din criză (care e criza noastră în principal), că nu o va face (chiar dacă sună frumos şi liniştitor minciuna sa).
sursa: cristianpaun.finantare.ro