Acelaşi extremism se regăseşte în politica externă, în sensul că neoconservatorismul recurge la negocieri cât mai puţin posibil, preferând în schimb intervenţionismul militar justificat ideologic, în numele unui aşa-zis democratism binar, ce împarte ţările în bune şi rele. În cazul unei mari puteri ca Statele Unite ale Americii – unde instituţiile democratice se află sub influenţa neoconservatorilor –, această opţiune se traduce într-o politică imperială agresivă, care caută să domine lumea prin controlul resurselor şi instalarea de regimuri marionetă. În cazul unei semicolonii precum România, incapabilă să desfăşoare o politică externă proprie, soluţia dreptei este subordonarea faţă de puterea imperială protectoare, sub eticheta eufemistică de „parteneriat strategic” româno-american. Un parteneriat care-i califică pe români să moară în Afghanistan în serviciul americanilor, deşi pe de altă parte nu sunt consideraţi suficient de onorabili încât să călătoarească în Statele Unite fără viză
.
În cursul intervenţei televizate din 13 octombrie a.c., uzurpatorul Traian Băsescu ne-a oferit încă o mostră de maniheism neoconservator autohton, atunci când l-a acuzat pe Victor Ponta, în dubla sa calitate de premier şi candidat prezidenţial, că neglijează întărirea sus-numitului parteneriat în favoarea unor înţelegeri cu Rusia şi China. Tratarea Rusiei şi Chinei în registru negativ este de la sine înţeleasă, dar dacă interesele americane o cer, personajul de la Cotroceni critică şi statele occidentale, cum a procedat în momentul în care acestea nu au răspuns rapid solicitărilor venite de la Washington, în legătură cu introducerea unor noi sancţiuni împotriva Rusiei. Cu alte cuvinte, singura variantă legitimă pentru România ar fi necondiţionat alături de Statele Unite, pentru că indiferent ce ar face, acestea reprezintă Binele şi garanţia succesului. Alte posibilităţi cad aşadar sub incidenţa Răului, sau măcar a unui bine relativ şi mai puţin performant.
Dacă ţinem seama de elucubraţiile rusofobe ale ministrului de Externe, acuza uzurpatorului nici măcar nu se justifică. În chestiuni importante – criza din Ucraina, exploatarea gazelor de şist – guvernul actual se manifestă la fel de ascultător faţă de americani cum au fost şi cele care l-au precedat. Nu putem să ignorăm totuşi iniţiativa, încă timidă, în direcţia apropierii economice de China, care sugerează o perspectivă ceva mai realistă asupra politicii externe.
Victor Ponta ar putea să răspundă că România rămâne aliatul fidel al Statelor Unite, drept dovadă faptul că îşi depăşeşte obligaţiile strict defensive ce-i revin în cadrul Organizaţiei nord-atlantice, participând la misiunile din Afghanistan şi Irak. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în cazul Irakului ţări ca Franţa şi Germania au refuzat să intervină militar.
Numai că apartenenţa la Organizaţia nord-atlantică este o garanţie de securitate şi atât; nu asigură prin ea însăşi investiţii, locuri de muncă şi prosperitate. Din acest motiv este bine ca România să se îndrepte către China – una dintre puţinele surse de investiţii directe şi finanţare în condiţiile deficitului mondial de lichidităţi. Pentru ce să nu caute şi alte linii de credit în afara Fondului Monetar Internaţional, cu dobânzi şi termene eventual mai avantajoase? Tot ne îndeamnă politrucul financiar de la Banca Naţională a României, pe numele său Adrian Vasilescu, să nu punem toate ouăle într-un singur coş!
În relaţia cu Rusia nu ar trebui să primeze nici interesul acesteia, nici al Statelor Unite, ci interesul românilor, inclusiv al celor din Republica Moldova. Ca atare, este preferabil să te înţelegi cu Rusia pentru a obţine un preţ cât mai mic la gaze în favoarea propriilor cetăţeni, decât să scoţi castanele din foc pentru alţii, luând apărarea puterii naţionalist-extremiste de la Kiev. Este preferabil să negociezi amiabil integrarea europeană a Republicii Moldova, decât să provoci prin atacuri gratuite opoziţia foarte eficientă a Moscovei.
Aproximativ în felul acesta ar putea să-i răspundă Victor Ponta lui Traian Băsescu. Dacă doreşte cu adevărat să ducă schimbarea până la capăt, aşa cum spune un slogan electoral, e necesar să renunţe la maniheismul ideologizat în politica externă. Acesta este specific dreptei neoconservatoare, în încercarea ei de a disimula interesele şi tendinţele expansioniste ale oligarhiei financiare sub aparenţa principiilor morale. În momentul de faţă realismul serveşte în mai mare măsură interesele categoriilor populare, întrucât procedează în funcţie de criteriul pragmatic al satisfacerii numărului mai mare, în sensul unei politici de stânga.
Numai aşa ajunge postbăsismul să aibă o semnificaţie sistemică, alături de schimbările obligatorii pe plan intern. Altminteri, vom avea parte de aceeaşi aservire cu preţul sacrificării majorităţii, obligată să suporte pierderile inerente unei politici unilaterale. Sub aspect funcţional realismul apare aşadar mai conform spiritului democraţiei, tocmai pentru că nu prescrie o atitudine unică, ci permite alegerea între mai multe variante rezonabile.
Din punctul nostru de vedere problema nu e că Victor Ponta se angajează pe calea evaluării lucide, neinflamată propagandistic; dimpotrivă, ni se pare că nu se angajează suficient de hotărât, că oscilează anxios între calculul de oportunitate şi complexul faţă de puterea imperială care l-a pus în inferioritate în 2012, cu ocazia referendumului. Regretabil este că dacă ratează desprinderea de băsism nu se compromite doar el, ne compromite şi nouă şansele ipotetice la o existenţă relativ normală.
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente si fapte