2. Din ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, corupţiei băştinaşe i s-a adăugat corupţia europeană. Reţelele mafiote care conduc România fură acum dintr-un buzunar mai larg. Pe lângă bugetul statului, au acum bugetul supra-statului: pot accesa “fondurile comunitare”. “Elita” politico-intelectuală de “dreapta” (partidele şi oamenii preşedintelui) a devenit, fără excepţie, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic.
Chestiuni de amănunt se pot discuta, dar în niciun caz nu se poate pune în discuţie proiectul UE.
Trebuie să ne întrebăm dacă, prin aderarea la U.E., mafia politico-ideologică din Romania nu a primit, în loc de lovitura de graţie, un balon de oxigen. Unde ar fi Băsescu fără Barroso? Unde ar fi F.C.D. fără Fundaţiile Konrad Adenauer şi Hans Seidel, care împart cu Sorina Plăcintă plăcuta povară a subvenţionării imaturităţii politice a lui Papaconsky? Trebuie să ne întrebăm dacă, dincolo de cifrele vehiculate pe hârtie, preţul plătit de România nu e mai mare (nu doar financiar, ci şi cultural, simbolic) decât beneficiile.
Sigur, unele mănăstiri ardelene au “accesat cu succes fondurile SAPARD”. Însă doar corupţia generalizată a “elitei” politico-ideologice din România ne-a făcut dependenţi de “fondurile SAPARD”. Nu putem socoti “accesarea fondurilor SAPARD” – oricât de utilă în context – drept coloana verticală a politicii şi identităţii naţionale româneşti. Prioritatea ar trebui să fie nu “accesarea fondurilor SAPARD”, demnă de laudă, ci construirea unui climat cultural-politic care să ne permită selectarea unei clase politice responsabile, care să-i sprijine pe români să ducă o viaţă liberă, demnă şi ferită de ispita de a-şi vinde sufletul pentru a-şi putea hrăni copiii. Sau de a-şi abandona copiii pentru a le putea trimite, din U.E., bani de rechizite şcolare.
E aşadar necesar să discutăm la ce anume am aderat atunci când am semnat pactul cu U.E.. Unii analişti politici, adică oameni care scriu cu dosul la interesele naţionale, argumentează că “90% din vulgus” au vrut să adere la U.E. in 2007. Acestora li s-ar putea obiecta că 88% din români l-au votat pe Ion Iliescu in 1990. Şi că, într-adevăr, ambele campanii electorale au avut acelaşi grad de transparenţă. Românii au fost la fel de informaţi în privinţa U.E. pe cât au fost de informaţi în privinţa lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, opoziţiei nu i s-a dat “timp de antenă”. Edificatoare în acest sens e şi puţinătatea cărţilor sau materialelor critice la adresa U.E. apărute la editurile mari sau în ziarele de mare tiraj de la noi.
3. Printre cărţile ignorate de pseudo-elita din România se numără si lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe (Cambridge, Cambridge University Press, 2006). John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis şi autorul a numeroase lucrări despre istoria Uniunii Europene. În Design for a New Europe, Gillingham arată că UE e de fapt captiva unei birocraţii corupte, iresponsabile politic sau fiscal, închisă şi răzbunatoare cu cei care îndrăznesc să atenţioneze asupra neajunsurilor ei.
Mediocri, rupţi de ţările din care au venit, dând socoteală doar şefilor direcţi, care îşi conduc departamentele ca pe nişte domenii feudale (baroni comunitari, nu localii), funcţionarii comunitari constituie o castă care se bucură de privilegiile unei elite fără a avea şi talentele sau obligaţiile ei: “Aceşti oficiali câştigă până la 300.000 de dolari pe an, plătesc taxe de până la 16% din salariul de bază şi câştigă de trei ori mai mult – în cazul ţărilor mai sărace, cu mult mai mult – decât omologii lor naţionali. Până şi beneficiile sunt mai bune. Ele includ sporuri plătite în bani gheaţă (16%) pentru că trăiesc în străinătate, ajutoare pentru chirie şi creşterea copiilor (200 de dolari pe lună plus 2% din salariul de bază), şcoală particulară gratuită pentru copii (până la 8.000 de dolari până la virsta de 25 de ani), bonusuri de paternitate/maternitate (până la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare şi de instalare. Asigurarea medicală e generoasă şi pensiile sunt de până la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporaţie multinaţională l-ar putea invidia şi pe care aproape nimeni nu ar vrea să îl piardă. Acest fapt explică poate ceea ce angajaţii Comisiei Europene numesc ‘conspiraţia politeţii’: corb la corb nu scoate ochii”.
Rezultatul acestei culturi instituţionale e persecutarea oricăror funcţionari oneşti care încearcă să-şi facă datoria. Gillingham discută nenumărate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediaţi sumar, ba chiar acuzaţi de “fascism”şi de “Gestapovism” pentru îndrăzneala de a încerca să dea de urma banilor disparuţi din conturile europene sau de a aplica o disciplină fiscală. Descriind corupţia din sânul oligarhiei europene, europarlamentarul Jens-Peter Bonde spunea că: “Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un întreg sistem paralel de finanţare”.
4. Din nefericire, corupţia financiară e reflectată şi amplificată de corupţia politică, şi aici Gillingham aduce numeroase dovezi care demonstrează natura dictatorială a proiectelor UE. Uniunea Europeană, arată Gillingham, e un “empire by stealth”, un imperiu pe furiş. Politica făcută în numele Europei, arată Gillingham, “e susţinută de forţă, dar nu e acompaniată de responsabilitate”. De aceea, vorbind despre o posibila forţă militară a U.E., Gillingham se întreabă: “Cum pot europenii – care nu pot să controleze nici măcar acţiunile eurocraţilor civili – să controleze un viitor establishment militar protejat de legi privitoare la secretul operaţiunilor şi sustinut de o industrie militară multinaţională lipsită de competiţie şi de deschidere faţă de public?”. Din această perspectivă, vocile care cer o forţă militară UEuropeana, în condiţiile în care nu există o naţiune europeană şi nişte reguli clare referitoare la cine controlează şi faţă de cine e responsabilă această forţă armată, sunt voci periculoase pentru libertatea cetăţenilor europeni.
Astfel, Gillingham aduce în discuţie proiectul lui Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de finanţe al Franţei între timp devenit fost şef al F.M.I.. Sub titlul de “Raport asupra mesei rotunde referitoare la un proiect viabil pentru Europa de mâine”, Strauss-Kahn propunea în 2003 următoarele: “Conştient că un demos european nu există încă, Strauss-Kahn nu se aşteaptă ca proiectul său să fie popular. Pentru a modifica opinia publică, el susţine intensa aplicare a «metodei comunitare». Aceasta presupune dublarea bugetului european, înfiinţarea de avanposturi locale şi regionale care să monitorizeze şi să dirijeze un vast program de educaţie politică, să organizeze mass-media «pan-europeană», să introducă cursuri obligatorii de îndoctrinare UEuropeana în programa învăţământului secundar, să finanţeze partidele politice europene şi să le rezerve locuri în Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se aşteaptă să dureze 20 de ani, ar trebui sa înceapă, susţine Strauss-Kahn, cu adoptarea noii Constituţii Europene”. “Criza” zonei euro se pare că ne-a dispensat şi de nevoia intriducerii pe furiş a unei constituţii: sunt suficiente “pactele fiscale”. După cum observă Gillingham, proiectul lui Strauss-Kahn e “manipulator şi autoritar iar consecinţele lui ar fi distopice”.
5. Citind aceste rânduri, nu pot să nu mă întreb dacă îndârjirea “elitei” noastre de a susţine Constituţia Europeană nu e alimentată de activitatea unor “avanposturi” eurocrate de genul celor prevăzute de Strauss-Kahn. Dacă mă uit la studiile şi sinecurile celor care publică pro-U.E. pe un site precum contributors.ro, de exemplu, mai că observ o corelaţie între sursa banilor şi sursa ideilor pro-U.E.. Dă, oare, “elita” din România o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag şi lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare “elita”, plătită din banii contribuabilului român sau din banii mogulului care a furat de la poporul român, dezlegată de orice obligaţii faţă de statul şi de poporul român pentru că şi-a asumat obligaţii faţă de un imperiu nevăzut şi faţă de un demos care nu există? Se închină oare băsigarhii la năluci?
Conform lui Gillingham, singura şansă de succes a UEuropei nu e să continue pe calea elitismului dirijist şi corupt, ci să încurajeze o mai mare implicare a cetăţenilor în viaţa politică naţională şi continentală. Ce preţ pun baronii comunitari pe democraţie şi pe voinţa cetăţenilor am putut afla cu ocazia referendumului din iulie, când oligarhia continentală a susţinut băsigarhia locală. Care s-a menţinut la conducere doar camuflându-şi cameleonic inaniţia electorală în desişul absenteismului pe care l-a dat drept “boicot”. Dar la ce altceva ne puteam aştepta de la un preşedinte care ne vorbeşte ca un cameleon, care ne priveşte ca un cameleon şi care se înconjoară de cameleoni? Tactici de tufă. Nu de Veneţia, că pentru cei de acolo nu contează “cvorumul”.
Cartea lui John Gillingham, curajoasă, doldora de informaţii, percutantă analitic şi memorabilă în fineţea tuşei portretistice, ar merita tradusă şi folosită ca punct de pornire a discuţiei asupra integrării UEuropene a României. Nu de alta, dar, abia iesiţi din “Imperiul răului”, nu vrem să petrecem următorii 45 de ani în deşertul “Imperiului nevăzut”.
Note
[1] http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Federatia_Statelor_Europene-_avantaj_Romania_0_775722760.html
[2] http://www.adevarul.ro/scoala_educatie/clasele_cinci_opt/Ce_nu_vor_copiii_in_carti-_teorie_si_patriotism_0_254974848.html