România s-a împrumutat de la instituţiile internaţionale în 2009 cu o sumă supradimensionată de 20 miliarde euro tocmai pentru că datoria privată pe termen scurt (contractată în cea mai mare parte de bănci) ajunsese la niveluri nesustenabile. Banii pentru care contribuabilul român plăteşte dobânzi au fost utilizaţi de BNR pentru susţinerea cursului de schimb euro/leu… tot în folosul băncilor. Fără aceste intervenţii pe piaţa valutară care să împiedice o slăbire şi mai acentuată a monedei naţionale în raport cu euro, creditele neperformante ar fi explodat în portofoliile băncilor ducând pierderile bulei creditării exact acolo unde ar fi trebuit să ajungă: la instituţiile de credit care au alocat greşit capitalul. Desigur, acesta ar fi fost deznodământul dacă economia de piaţă ar fi funcţionat pentru sistemul financiar.
Trăim însă un capitalism ciudat – aici, ca şi aiurea în lume -, iar băncile au parte de prânz gratuit, servind carnea de tun a debitorilor în perioada cu soare a avântului creditării şi o masă caldă la popotă în vremurile cazone în care statul îi supune la austeritate pe cei mai nefericiţi dintre cetăţeni.
Culmea, din această poziţie privilegiată reprezentanţii băncilor vin să ne dea lecţii despre economia de piaţă. S-a întâmplat nu mai departe de jumătatea acestei luni, când Banca Naţională a României a lansat spre dezbatere publică un proiect de norme care ar urma să înăsprească condiţiile de acces la creditul (neaducător de valoare adăugată) pentru persoanele fizice. Au venit însă imediat critici din zona bancară, deşi cadrul după care ar trebui să opereze instituţiile de credit nu face decât trimiteri la reguli de prudenţă pe care chiar băncile comerciale şi le impuneau acum câteva zeci de ani, când economia de piaţă funcţiona, iar acestea nu aveau acces cvasinelimitat la lichidităţile băncilor centrale care au permis derapajele creaţiei monetare.
Potrivit proiectelor BNR, debitorii care doresc să acceseze credite de consum ar trebui să aducă garanţii solide, iar maturitatea maxim acceptabilă a acestui tip de împrumuturi ar urma să se reducă la cinci ani, de la 20 de ani cât este în prezent. O astfel de prevedere diminuează deopotrivă riscul sistemic, dar şi pe cel al părţilor contractante, care ar deveni imune la volatilitatea dobânzilor prin reducerea impactului funcţiei exponenţiale. De asemenea, obligativitatea unui avans de 30% pentru creditele imobiliare în euro ar aduce un plus de stabilitate sistemului financiar, eliminând din hazardul moral, responsabilizând debitorii, efectele pozitive urmând să se resimtă şi prin aducerea mai aproape de nivelurile de susţinere fundamentală ale preţurilor din real estate. Măsurile băncii centrale ar fi aşadar bune, singurul lor defect fiind acela că nu sunt complete şi că vin prea târziu, după ce populaţia activă deja este înglodată în datorii.
Băncile însă percep aceste prevederi ca pe o îngrădire a business-ului lor. Radu Graţian Gheţea, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor, declara “la cald” că BNR ar trebui să lase decizia la latitudinea pieţei. Astfel, actorii economici bancari ar trebui să aibă libertatea deciziilor, fără acest tip de obstacole administrative. Discursul de mai sus în principiu este corect şi chiar am fi de acord cu el dacă băncile şi-ar asuma integral şi riscurile care decurg din alocarea greşită a capitalului. Am înţelege ca atunci băncile comerciale să joace exclusiv după regulile pieţei. Fără garanţii de stat în Prima Casă! Fără susţinerea cursului de schimb cu banii contribuabililor! Fără să dea fuga după lichidităţi la banca centrală! Fără împrumuturi de la FMI pentru acoperirea indicatorilor macroeconomici deterioraţi de bănci! Fără emisiuni de titluri de stat cu dedicaţie! Fără o reducere a rezervelor minime obligatorii către niveluri care induc risc sistemic! Nu în ultimul rând, fără permisiunea unei adecvări într-atât de slabe a capitalului propriu la cel împrumutat cu care s-a obişnuit business-ul bancar în ultimele decade.
Ultimii care ar trebui să mai vorbească despre piaţă – mai ales după ce rezolvare s-a găsit crizei din 2008 – ar fi reprezentanţii capitalului bancar. Valabil nu numai aiurea în lume unde au existat programe de bail-out, dar şi în România, unde băncile şi-au asumat prea puţin din pierderile rezultate din spargerea balonului creditării.
În mod ciudat, lecţiile despre economia de piaţă apar într-un moment în care rapoarte ale unor consorţii financiare occidentale vin să ne sugereze soluţii la o eventuală contagiune a crizei greceşti asupra băncilor cu capital elen din regiune. Astfel, la finele săptămânii trecute, un document al JP Morgan Chase Londra afirmă că sistemul bancar românesc este solid, iar unul dintre principalele atuuri ar fi reprezentat de faptul că autorităţile ar dispune de resurse pentru a prelua subsidiarele băncilor greceşti spre a le vinde mai târziu altor grupuri. La doar câteva zile, un raport al Deutsche Bank reia tema indicând că Guvernele din Europa de Sud-Est ar putea fi forţate să cumpere şi să capitalizeze subsidiarele băncilor greceşti în cazul unui colaps al sistemului bancar elen.
Această variantă scandaloasă pentru nişte ţări cu procente foarte ridicate ale populaţiei care trăiesc la limita sărăciei ne este fluturată pe la nas într-un răstimp în care băncile cu capital grecesc au liber la repatrierea lichidităţilor sub forma achitării creditelor pe termen scurt către băncile-mamă în baza unor indicatori fantomatici ai solvabilităţii. Ar fi prea mult totuşi ca apoi să fie “salvate” cu banii contribuabililor pe motiv că românii au depozite de 6 miliarde euro, iar acum să se spună că nu fac decât să scoată “rezervele în exces”.
Cele menţionate mai sus nu prea fac parte din registrul de “piaţă liberă”, însă bancherii păstrează această prăpastie în discurs între cum văd libertatea economică la împărţirea avuţiei şi cum pun în faţă riscul sistemic în etapele în care ar trebui să îşi asume pierderile şi deciziile greşite din trecut.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro