Străbunica a avut şapte copii din care a trăit numai unul. Pe ceilalţi şase i-a îngropat în timpul vieţii ei în nişte sicrie mici de lemn, iar le-a căpătâi le-a pus cruci mici de lemn pe care au fost scrise nume de creştini. A cunoscut comunismul întâi sub forma armatei sovietice care a alungat-o din Basarabia în Regat, apoi aceiaşi comunişti au venit cu tancurile şi la ea acasă să facă legea.
Nimeni n-a auzit-o niciodată pe femeia mică şi descărnată, veşnic îmbrăcată în negru, că viaţa nu merită trăită în felul acela sau că s-ar lupta cu o depresie. A luat lucrurile aşa cum sunt, a împlinit întotdeauna rânduielile plângând dar fără să se plângă, pentru că găsea că alţii se fac mai vrednici de lacrimile ei decât ar putea fi ea însăşi. Pe litografia de pe crucea ei din cimitirul Eternitatea din Botoşani se vede chipul unei femei capabilă de o devastatoare mânie. A rămas proverbială în neamul mamei uşurinţa cu care punea mâna pe secure şi-o arunca spre cel care-o stârnea îndeajuns, iar dacă zidul Kremlinului a rămas intact până în zilele noastre, se datorează, negreşit, faptului că străbunica nu a avut niciodată răbdarea să înveţe cum ar trebui să se învârtă securea înainte de a-şi atinge ţinta.
Pe tanti Aglae am cunoscut-o în Iaşi, pe când eram student. Dacă Iisus a săturat oamenii cu peşti şi pâini, specialitatea ei era apa: tanti Aglae făcea nişte supe grozave, pe care le înmulţea la fel de miraculos ca vinul din Evanghelie. În lunile în care m-am săturat cu apa ei, mi-a povestit că a făcut multe avorturi. N-am ştiut niciodată câte, dar trebuie să fi fost peste zece. Îi vedea noaptea, sau vedea ceva ce se asocia în mintea ei cu pruncii nenăscuţi, apoi se trezea tehuie de cap şi-o urmăreau coşmarurile toată ziua. S-ar fi dus să-i plângă dar n-avea unde, ar fi dat de pomană dar n-aveau nume. Îmbătrânise, se făcuse bisericoasă, dar nu erau ritualuri pentru nefericirea ei. Era o femeie bună, mie cu siguranţă mi-a priit, dar suferea şi nu ştiam cum să-i alin suferinţă. O învăţase o babă să le dea nume: Ion-Ioana, Dumitru-Dumitriţa, Nicolae-Nicoleta… şi să dea de pomană aşa, fără botez şi mormânt. Noaptea veneau negreşit şi-i înconjurau patul, cerându-i ba să-i legene, ba să-i strângă la sân, ba să le cânte. Făcuse doi copii pe care-i crescuse, dar umbrele refuzau să crească, veneau şi scânceau mărunte în somnul femeii.
N-am scris despre aceste două femei pentru a le pune faţă în faţă. Sunt două istorii exemplare care au ajuns la mine, şi eu cred că viaţa este făcută din istorii exemplare. Nu sunt singurele, cu siguranţă. Acestea două, dar şi altele, m-au învăţat un lucru fundamental: avortul nu este un act care să se epuizeze la nivelul unei injoncţiuni morale de tip “aşa da” sau “aşa nu”. Nu e o problemă juridică, nici una demografică, nici una statistică, deşi toate aceste dimensiuni sunt acolo, putând fi formulate superficial şi rezolvate vulgar. Realitatea este că avortul e simptomul unei inadecvări personale la realitate. E consecinţa a ceva ce nu se vede, e un prag, te zguduie şi mergi mai departe, uiţi repede, viaţa îşi reia cursul. Zici că trece şi o vreme te amăgeşti c-a trecut. În ziua în care plăteşti, nu plăteşti pentru avort, acesta e doar un simptom, plăteşti pentru anii lungi de inadecvare, se sparge bula ficţională în care te-ai simţit confortabil şi dintr-o dată percepi cu dobândă tot ceea ce ţi-ai refuzat cu obstinaţie.
Este tipic epocii noastre efortul prometeic de a elimina din câmpul general al vieţii orice element care nu se supune controlului nostru direct. Faptul că am cucerit spaţiul este de departe mult mai puţin spectaculos faţă de cucerirea vieţilor noastre. Am inventat asigurări pentru orice. Am eliminat, cel puţin în anumite spaţii ale planetei, războaiele. N-am scăpat de calamităţile naturale, dar am învăţat să le atenuăm cât de mult s-au putut efectele. Am reuşit să-i convingem pe liderii noştri că sunt în slujba noastră, şi ne-am comportat cu toţii ca nişte stăpâni, înjurându-i cu sete ori de câte ori ne-am adus aminte de ei. Încet-încet, plaja de manifestare a imponderabilului s-a diminuat în vieţile noastre. Atunci când au inventat pilula contraceptivă şi avortul, euroamericanii au simţit că şi-au luat viaţa înapoi. Problema când îţi iei viaţa înapoi este că la scurtă vreme nu mai vrei s-o împarţi şi cu alţii.
Cei dinainte nu erau lipsiţi de prevedere, dar viaţa grea pe care o duceau le reamintea constant că ceva le scapă şi că cel mai înţelept este să trăiască cu asta. Imponderabilul se numea, în gura preoţilor: “voia lui Dumnezeu”, iar oamenii simpli îi spuneau “soartă”. Voia oamenilor trebuia să se acomodeze cu voia cealaltă, de a cărei existenţă nu se îndoia nimeni. Nici nu era greu, pentru că oamenii trăiau lângă chestii care îi depăşeau şi pe care învăţaseră să le respecte: distanţe, meşteşuguri, taine. Nu erau nişte înfrânţi, dimpotrivă, le plăcea gustul victoriei, ştiau însă că tot ceea ce merită se obţine greu şi că anumite lucruri trebuie ratate pentru ca altele să reuşească. În general, având puţine, preţuiau totul. Oamenilor dinaintea progresului tehnologic nici nu le trecea prin cap să-şi ia viaţa înapoi, pentru că viaţa lor aparţinea multora şi simţeau că dacă o iau s-ar putea ca ceilalţi să nu poată vieţui prea mult cu o astfel de pierdere.
De ce avortăm noi acum? Pentru că sistemele de asigurări au făcut nenecesară prezenţa unui copil la bătrâneţe. Timp de mii de ani investiţia într-un copil se recupera atunci când deveneam neputincioşi, dar între timp am inventat o soluţie mult mai bună. Pentru că orizontul nostru de prieteni s-a îngustat la gaşca noastră şi nu ştim ce să facem cu o piesă umană nouă care sigur va strica echilibrul general la un moment dat. Pentru că un nou conflict între generaţii ar fi o partitură foarte plictisitoare dacă am rejuca-o de pe poziţia perdantă a părinţilor noştri. Pentru că nu ne putem hotărâ până unde trebuie să se întindă confortul, chiar tot confortul pe care-l dorim pentru copilul nostru. Dar nu ne ia mult timp să ne hotărâm să-l ucidem, până ce ne mai clarificăm noi mental. Avortăm din cauza obligaţiilor pe care am învăţat să ni le asumăm faţă de tot ceea ce înseamnă altceva decât umanitatea din noi. Avortăm pentru confort, ascensiune profesională ori părerea altora. Dar mai ales pentru că avem impresia că a avea liberul arbitru e totuna cu a fi arbitrii propriei noastre vieţi şi a altora.
Astăzi am fost la marşul pentru viaţă. Normal, nu merg la manifestaţii. Îmi sună urechi versul lui Georges Brassens: “Sitôt qu’on est plus de quattre on est une bande de cons.” Vă traduc eu ca să nu mutilaţi frumuseţea asta cu google translate: “Imediat ce suntem mai mult de patru, suntem o gaşcă de tâmpiţi.” Nu cred nici în dialogul cu Puterea, nici în manifestaţii pentru pace, pentru bormaşini la liber sau pentru legi care să ne facă instantaneu buni. Numai că azi se împlinesc două mii de ani şi ceva de când o fecioară din Iudeea a primit vestea că e însărcinată, că pruncul va fi regele neamului ei şi că va fi ucis. Că va fi slăvit şi apoi victima unei crime odioase. Atunci, nu e o manifestaţie, e o procesiune. Îi spunem marş ca să ne înţelegem cu cei care o autorizează, dar nu-i nimic pământesc aici. E un prilej de reflecţie şi de peripatetizare despre copila aceea care, atunci când apariţia înspăimântătoare a arhanghelului i-a revelat destinul, n-a zis nicio clipă că are alte priorităţi decât să se bucure şi să sufere lângă cineva pe care nu-l cunoaşte şi nici cine ştie ce chef să-l cunoască nu are.
Cum spuneam, nu cred că oamenii pot transmite ceva Puterii. Numai că procesiunea de azi nu s-a adresat instituţiilor, ci celorlalţi oameni. Contrariu a ceea ce se afirmă pe diverse site-uri, nu s-a cerut o lege care să interzică avorturile şi nici măcar una care să le limiteze în vreun fel. Nici n-ar fi o soluţie, pentru că nu s-a inventat legea care să-l convingă pe om în inima lui că uneori a nu alege este cea mai bună alegere. Sau o lege care să-i spună omului că nu trebuie să deplângă dispariţia eroilor ci să fructifice oportunitatea pe care o are el însuşi de a fi erou. Nu poţi convinge prin lege o femeie de faptul că, dacă pruncul nu este atacat de anticorpi în pântece ca un virus periculos, asta nu-l face parte din corpul ei şi nici posibil obiect al unei extirpări medicale. Şi iarăşi, o lege nu poate seta în fruntea ordinii noastre de priorităţi viaţa cuiva care nu şi-o poate apăra prin mijloace proprii. O astfel de lege n-ar putea fi decât o inutilă formă de vulgaritate juridică.
Nu s-a vehiculat ideea pedepsirii unor avorturi trecute sau viitoare. De fapt, atât cât se poate şti omeneşte, printre cei care au participat unii aveau pe conştiinţă durerea acestei decizii. Nimeni n-a condamnat pe nimeni, nu s-a povestit nimic de ordin personal şi nu s-au derulat proiecţii încărcate de anatomia tragică a avortului. S-a vorbit şi s-a cântat, şi-a fost bine aşa, au vorbit cei mari, preoţii ortodocşi şi pastorii neoprotestanţi, şi-au cântat şi cei mici şi cei mari. A fost şi gospel, şi folk, şi Apărătoare Doamnă şi multă răbdare din partea tuturor faţă de formele celorlalţi de exprimare a sensibilităţii. N-a fost o vânătoare de mame ale unor copii nenăscuţi. A fost însă o rememorare a unei normalităţi pe care am pierdut-o, seduşi de posibilitatea prea mare de a ne aranja viaţa cum vrem noi.
Nu, nu-i adevărat că în România rata mortalităţii infantile este mai mică acum decât în urmă cu cincizeci sau o sută de ani. La această statistică ar mai trebui adăugată o coloană: cea a avorturilor. Am vedea atunci că nici bolile, nici foametea, nici războaiele nu-i seceră pe cei mai mulţi, ci flagelul bunului plac. O locuinţă care nu corespunde standardelor din filmele americane, dorinţa de a-şi alimenta egoul în mediul profesional, apetenţa neostoită pentru noi forme de satisfacere a simţurilor ori pur şi simplu absenţa dorinţei de a împărţi viaţa cu cineva pot fi suficiente motive ca să ucizi un om nevăzut, cu atât mai mult cu cât n-o faci tu însuţi ci un ucigaş profesionist cu halat alb şi maniere conviviale. Dacă am conecta cele două statistici, pentru că pruncii născuţi şi cei nenăscuţi tot prunci sunt, atunci ne-am speria deopotrivă de adevăratele cifre ale mortalităţii infantile, cât şi de distrugerile pe care le face mintea omului care a pierdut reperele imuabile ale Tradiţiei. Pierderile la nivel uman ca potenţial aruncat peste bord, adică numărul de compozitori, ingineri, ţărani şi scriitori deplini pe care-i aruncăm la crematorii în felul acesta nu încap în nicio statistică. Şi tare mă tem că într-o zi ne vom întâlni cu PreaÎnaltul şi vom încerca să-i cerem socoteală de ce n-a trimis lideri autentici care să salveze ţara aceasta. “Ba da, măi oameni, v-am trimis, dar nu ştiu ce-a fost în capul vostru, că i-aţi avortat pe toţi. Mai la urmă mi-am pierdut şi Eu răbdarea.”
Autor: Radu Iliescu
Sursa: Radu Iliescu Blog