Miercuri , 04.01 2017, pe un post tv pe care nu vreau să îl menţionez ca să nu se spună că îi fac reclamă, pe undeva în jurul orei 21.45, se prelipcea domnul Cristian Romulus Pârvulescu,cunoscut şi simpatizat politolog şi comentator al vieţii sociale româneşti, aşa cum îl prezintă tanti wikipedia, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia, conferenţiar, etţetera etţetera.
Domnul susnumit nu este de azi de ieri pe sticlă şi şi-a format deja o faimă de specialist în democraţie pentru că este preşedintele asociaţiei care poartă această sintagmă în denumire. Nu ştiu cât de dreaptă ar fi această etichetă, dacă ţinem cont că ministerul Justiţiei face aproape orice, numai justiţie nu, preşedintele României este doar preşedintele românilor lui sau al României pe care şi-a luat-o înapoi, ministrul apărării nu prea are cu ce ne apăra, guvernul României a fost al oricui până acum numai al României nu, etc.
Deci eu nu aş spune că domnul Pârvulescu ar fi un as al apărării drepturilor democratice, dar după ce l-am ascultat aseară aş spune că este un apărător al drepturilor sponsorilor unor ONG-uri. Spunea domnul Pârvulescu şi era foarte indignat, că cine îl vorbeşte de rău pe domnul Soroş, este un duşman al democraţiei. Ete fleoşc! Asta e părerea lui, poate o fi şi el beneficiar al unor burse Soroş dar altfel nu văd de ce trebuie să îl cred. Dar ce, dacă domnul Soroş are câteva ONG-uri înseamnă că este Sfântul Gheorghe iar cei care nu cresc în grădina lui sunt balauri? Sau scrie undeva că toate ONG-urile sunt însufleţite de spiritul Maicii Tereza? Îmi amintesc că eram prin anul de graţie 2003 când fiind într-o misiune ONU am primit o circulară de la comandamentul misiunii prin care eram înştiinţaţi să avem grijă când acordăm sau cerem sprijin pentru anumite ONG-uri care desfăşurau activităţi „umanitare” în zona de operaţii, deoarece multe dintre ele sunt în fapt agenţii de spionaj care urmăreau-sub acoperirea sponsorizării unor proiecte- cu totul alte scopuri decât cele declarate. Erau date şi exemple în nota respectivă aşa că nota era fundamentată.
Ei, cam de atunci m-am lămurit eu cu privite la unele din aceste organizaţii şi mi s-a confirmat proverbul acela că nu tot ce zboară se mănâncă. Numai domnul Pârvulescu nu ştie asta. Şi ca să fie şi mai clar, mai spune domnul Pârvulescu, că, – dacă nu ştim- domnul Soroş este şi evreu nu numai ungur, aşa că cine îl critică este pasibil de a fi învinuit de antisemitism. Ei ce spuneţi? Deci unele persoane pot face tot ce vor muşchii lor la adăpostul apartenenţei unei naţii, pentru că dacă te iei de el înseamnă că te iei de naţia lui nu? Asta ne învaţă „părintele democraţiei” din România. Frumos domnule Pârvulescu. Nici nu vreau să ştiu ce le spune studenţilor, dacă asta spune tuturor românilor.
Indignare pe sub fustă
Astăzi, joi mi-a fost dat să văd sau să aud opinia unui alt indignat, indignatul de la Cotroceni care însă nu mai are timp nici curaj să îşi expună singur opiniile, el are purtători de cuvânt sub a cărei fustă se ascunde pentru a nu fi învinuit că a spus el ceea ce a gândit. Doamna purtătoare de fustă de la Cabinetul prezidenţial a ieşit să se indigneze în numele domnului Iohannis pe problema deciziei Avocatului Poporului privind legea 90, cea cu premierul. Fac o paranteză aici şi spun că domnul Ciorbea a dat şi el dovadă de „verticalitate”, aşteptând să vadă cine va forma guvernul, apoi după ce a văzut că Dragnea este pe cai, a zis că nu ar strica să îi cânte şi el în strună, chit că s-ar putea ca intervenţia lui să fie inutilă. Frumos. Având în vedere şi alte acţiuni ale domnului Ciorbea şi al celor dinaintea lui, s-ar putea spune că de fapt avem de-a face cu un avocat al puterii, nu al poporului pentru că mai toate intervenţiile lor au fost în favoarea şi sprijinul reprezentanţilor autorităţilor, nu al cetăţenilor. Sunt în posesia unui document, răspuns al domnului Ciorbea cu privire la încălcarea drepturilor unui cetăţean, în care domnul avocat îşi însuşeşte pur şi simplu punctul de vedere al autorităţilor fără a ţine cont că acestea au încălcat practic drepturile cuiva. Bun, trecând peste aceste fapte şi realităţi, domnul Iohannis este foarte indignat că avocatul puterii a ridicat legea 90 /2001 în faţa CCR care are totuşi drept de decizie. Culmea culmilor este că întrebată fiind în ce bază iese preşedinţia cu critici la adresa dreptului avocatului poporului de a sesiza CCR, doamna Puşcalău scoate din poşetă concepţia cotroceanului privind drepturile omului, spunând că „(Rolul Avocatului Poporului – n.r.) este cel de a apăra drepturile și libertățile persoanelor fizice. Deci strădaniile unui politician de a deveni premier NU sunt în atribuțiile sale.” Cu alte cuvinte, domnul preşedinte a decis cine este persoană fizică şi cine nu, după ce a stabilit cine e român şi cine nu, sau cine are dreptul să participe la Ziua Naţională şi cine nu.Înaintea lui, doamna Prună ne spusese că drepturile cetăţeneşti în România sunt un lux, acuma domnul preşedinte ne spune şi cine este persoană fizică şi cine nu şi de asemenea cine îşi poate permite luxul de a beneficia de dreptul de a fi apărat. Tot doamna Puşcalău, ne anunţă că avocatul ăpoporului trebuie să ţină cont de opinia preşedintelui, dar a uitat să menţioneze că este o cutumă la Cotroceni să nu se ţină cont de lege, cid oar de pofta preşedintelui. Deci domnul Iohannis s-a indignat, pe sub fusta doamnei Puşcalău, pentru că el nu a avut curaj să se exprime, vizavi de dreptul Avocatului Poporului de a supune atenţiei CCR o anumită problem. Nu e aşa că idignarea domnului Iohannis este soră geamănă cu cea a domnului Pârvulescu? Oare îi mai uneşte şi altceva în afară de indignare şi modul cu totul original de a interpreta democraţiea?
Indignarea ca cutumă
Oare eu am dreptul să fiu indignat că domnul preşedinte este posesor al unor bunuri obţinute prin fals şi uz de fals? Sau am dreptul să fiu indignat de faptul că menţine în fruntea DNA o persoană care a furat munca altora chiar şi 4%, cum spun specialiştii, dar tot furt este. Dar oare am dreptul să mă indignez pentru faptul că recent domnul Iohannis a numit pe domnul Bogdan Licu pe funcţia de procuror şef, deşi spunea că dacă asupra cuiva planează dubii sau bănuieli privind acte ilegale sau imorale, acesta trebuie să facă pasul înapoi. Cum domnul Licu are probleme cu o teză de doctorat şi a cerut să i se retragă titlul de doctor, pentru a pune capăt scandalulzui şi a evita o verificare, era normal să facă pasul în spate. Ei bine, nu, domnul Iohannis l-a ajutat să facă pasul în faţă. Asta însă nu l-a indignat. Pot să mă indignez când domnul Iohannis devine investigator, procuror şi judecător şi stabileşte el cine trebuie să facă renumitul pas înapoi, indiferent dacă este vinovat sau nu ? Iată ce spune domnul preşedinte: “Este o cutumă în toate statele democratice din Europa, din zona Nord-Atlantică, ca politicienii care au probleme de rezolvat cu justiţia, indiferent că sunt vinovati sau nevinovati, fac un pas inapoi”. Asta da democraţie. Îmie teamă însă că nu am voie să mă indignez. Ca şi drepturile civile, indignarea este un lux de care nu pot beneficia toţi cetăţenii, pentru este o cutumă cotroceană care spune că drepturile românilor se aprobă la Cotroceni.
PS:E interesant că atunci când e vorba de faptele protejaţilor săi, domnul Iohannis se mulţumeşte să „ia la cunoştinţă”, dar când în cauză este duşmanul de partid, este indignat.
Autor: Marin Neacsu
Sursa: In cuiul catarii