Superficial privind, nu ar fi mare schimbare, ci doar o altă faţă a unei aceleiaşi monede pe care nu am făcut decât să o întoarcem fără ca, prin aceasta, să se piardă sau să se câştige ceva. În realitate, prin această decizie se îngreunează la modul foarte serios participarea elevilor la ora de religie. Termenul foarte scurt în care se poate face opţiunea (doar până la 6 martie, pentru anul şcolar în care ne aflăm), face ca unii părinţi sau tutori să nu aibă posibilitatea de a semna în timp util cererea (cazul celor plecaţi în străinătate, spre exemplu, care au lăsat copiii la rude). Dacă, dintr-un astfel de motiv, un singur copil din România nu va putea urma ora de religie, întrucât nu s-a putut împlini această formalitate, a depunerii cererii în timp util, atunci avem de a face deja cu o nedreptate pe care nu o mai poate scuza nici un argument de ordin juridic.
Apoi, se ştia, la momentul deciziei Curţii Constituţionale din România, că există destule situaţii în care unii directori de şcoală sau diriginţi vor obstrucţiona înscrierea la ora de religie. Avem, deja, astfel de semnale din şcoli, care vor fi aduse la cunoştinţa celor în drept să ia măsuri (şi în Iaşi, la un colegiu renumit, o doamnă diriginte ar fi spus răspicat clasei sale: “la mine nu se face ora de religie”; dar eu încă mai sper să nu se adeverească astfel de abuzuri). Dar, dincolo de aceste inconveniente, nu este limpede de ce o majoritate covârşitoare (conform tuturor recensămintelor făcute de statul român după 1990) trebuie să depună cerere pentru a beneficia de un drept prevăzut în Constituţia României? Este sau nu aceasta o discriminare? Ar trebuie să ne aşteptăm, curând, să fim nevoiţi să depunem cerere pentru a primi drept de vot sau pentru a ne putea exprima liber la o emisiune TV (ca să amintesc de alte două drepturi constituţionale)?… Un alt aspect, de natură a afecta prezenţa religiei în rândul disciplinelor de studiu: prin efectele deciziei CCR s-a indus un sentiment de nesiguranţă în rândul profesorilor de religie cu privire la locul lor de muncă. Unii deja se gândesc să se reorienteze din punct de vedere profesional, în timp ce studenţii din facultăţile de profil (sau liceenii, viitorii studenţi) se simt descurajaţi în a mai opta pentru această carieră didactică. Toate acestea vor genera, în timp, o scădere calitativă şi cantitativă a personalului dispus să predea religia.
Desigur, detalierea impactului negativ a acestei “simple” decizii poate continua pe multe pagini. Atâta vreme cât efectul deciziei Curţii Constituţionale, cu nr. 669/2014, va fi acela că unii (mai mulţi sau mai puţini, ne vom edifica în câteva zile) dintre elevii care au urmat, până acum, ora de religie nu o vor mai urma şi după 9 martie, nu putem decât să conchidem că avem de a face cu un atac la adresa predării religiei în şcoală. Mai ales dacă luăm în serios declaraţiile celor care au “provocat-o” şi privim la planurile lor de viitor. Mai mult, luând în calcul şi alte elemente de ordin legislativ şi politic, suntem îndreptăţiţi să vedem în asta doar un prim pas în încercarea de a marginaliza şi, ulterior, de a scoate definitiv, acest obiect dintre disciplinele predate.
Oarecum neaşteptat, trebuie să recunosc, acest atac a avut însă şi un adevărat efect de bumerang. Am identificat trei efecte pozitive, dar sunt convins că mai sunt (sau vor mai fi) şi altele. Mai întâi, deşi s-a dorit o aşa-zisă scoatere la lumină a ateismului sau indiferenţei religioase care ar caracteriza, în pofida datelor de la recensământ, pe mulţi dintre elevi şi pe părinţii lor, în realitate s-a constatat o mobilizare a laicatului fără precedent în ultimul sfert de veac. S-a constituit o Asociaţie a Părinţilor pentru Ora de Religie (APOR), care creşte, pe zi ce trece, deschizând filiale în toată ţara. Fără îndoială, aceasta va constitui coloana vertebrală nu doar a mişcării de susţinere a orei de religie, ci a multor acţiuni ce vor veni în sprijinul valorilor creştine şi a tradiţiilor sănătoase ale acestui popor. S-au descătuşat, cu acest prilej, energii misionare latente, au ieşit la lumină mărturii de credinţă ale unor personalităţi ale vieţii publice, s-au cristalizat, în mod coerent, argumente şi acţiuni ce se vor regăsi nu doar în campanii mediatice precum cele existente, ci şi în iniţiative sau în reacţii cu efect în plan juridic/legislativ. Cu alte cuvinte, vorba cuiva: cei câţiva atei secular-umanişti nu au reuşit decât “să enerveze” laicatul român, care a devenit mai activ ca niciodată.
Ca să înţelegem puţin amploarea acestei mişcări, să amintim luările de poziţie publice “pro religia în şcoală” ale unor cunoscuţi oameni de cultură precum Andrei Pleşu, Ana Blandiana,Teodor Baconschi, Sabina Ispas (academician) sau Adrian Papahagi, ale jurnaliştilor Liana Stanciu(preşedinte APOR), Alexandru Căutiş şi Oana Stănciulescu, ale foarte multor actori sau cântăreţi, dintre care amintim pe Dorel Vişan, Dan Puric, Manuela Hărăbor, Daniel Buzdugan, Mihai Coadă(Nelu de “La Bloc”), Anca Sigartău sau pe Sofia Vicoveanca, Vlad Miriţă (tenor) ori pe surprinzătorii Mihai Georgescu (Miţă de la “Bere Gratis”) şi Connect-R, la care se adaugă şi sportivi ca Elisabeta Lipă şi mulţi, mulţi alţii. Toate acestea vor întări, de acum încolo, consecventele mărturii creştine aduse în spaţiul mediatic de publicişti precum Radu Preda,Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Laurenţiu Dumitru ori Claudiu Bălan (ortodoxiatinerilor.ro), respectiv de unele medii de informare precum activenews.ro (şi lista poate continua). Din Iaşi, între cei care au susţinut, prin declaraţii publice, necesitatea şi beneficiile studierii orei de religie în şcoală se numără – deloc surprinzător pentru cei care-i cunosc – profesorii universitari Nicu Gavriluţă, Constantin Cucoş şi Puiu Ioniţă (cel care este şi preşedinte al APOR, filiala Iaşi). Am dat doar aceste nume, dar sunt multe altele pe care spaţiul editorial nu-mi permite să le inserez. Chiar şi dacă cineva ar încerca să realizeze acum un “inventar” complet, sunt convins că ar eşua, întrucât numărul lor creşte de la o zi la alta.
Un al doilea aspect pozitiv a fost o îmbucurătoare solidarizare între exponenţii diferitelor religii. Având drept scop comun susţinerea orei de religie, aceştia au ajuns la masa dialogului şi au conştientizat cât de important este să existe un răspuns coerent şi coordonat la atacurile tot mai dese ale ateismului umanist relativizant şi secularizant. În sfârşit, neprietenii orei de religie speră ca numărul celor ce nu vor opta pentru ora de religie să fie scăzut şi ca urmare a prestaţiei mai puţin strălucite a unor profesori de religie. Pe de o parte însă, spectrul şomajului i-a mobilizat pe unii dintre ei, i-a motivat să se autodepăşească; pe de altă parte, acum au ieşit la iveală acele puncte slabe asupra cărora factorii de decizie se vor îndrepta pentru ca, pe viitor, calitatea actului didactic de la ora de religie să nu mai constituie o piatră de poticneală în opţiunea pentru această disciplină. Încât, indiferent de procentul celor care vor opta până pe 6 martie a.c. pentru ora de religie, există suficiente motive de optimism cu privire la viitorul acestei discipline şi, mai ales, a modului în care laicatul (“societatea civilă”, nu?) se va implica, de acum încolo, în “treburile cetăţii”.
În loc de concluzie, un exerciţiu anamnetic: încă din primele veacuri de creştinism, s-a constatat că, cu cât o prigoană este mai puternică, cu atât mai mult se întăreşte credinţa! Aşa încât, în duhul mărturisitorilor creştini de-a lungul veacurilor, un singur lucru avem de declarat, esenţialmente, în faţa celor ce ne atacă, într-un fel sau altul, credinţa în Dumnezeu:“Călcaţi-ne în picioare, îngropaţi-ne în pământ, dacă puteţi, dar nu uitaţi un lucru: noi sămânţă suntem!”.
Autor: Pr. Constantin Sturzu
Sursa: Ziarul de Iasi