Am observat, însă, că “tabloul” relelor ce urmează să se năpustească asupra lumii este mai bine împănat pe timp de iarnă. De unde şi regretul oamenilor normali – şi sunt mulţi ! – că iernile noastre, chiar şi atunci când sunt frumoase şi blânde, nu mai seamănă demult cu poveştile spuse la gura sobei. Le-au fost luate şi căldura, şi tihna, şi basmul. Cum să mai semene, când nu e zi în care să nu auzi că urmează să fii atacat. Ba de viruşi, scăpaţi de sub control; ba de curba neabătut ascendentă a crizei economice, financiare şi de orice natură; de viforniţe, de impozite, de creşterea, fără precedent, a preţurilor la alimentele de bază. De boli neiertătoare şi, se înţelege, de moarte. Şi suntem abia la startul viruşilor, cei mai agresivi, din această iarnă. În curând, epidemia de gripă – (aviară sau porcină) – îşi va face de cap. Se aşteaptă la zeci de mii de victime! Mai e puţin şi ne vor mai da târcoale alte tipuri de viruşi – unii care au pus la pământ atâţia oameni acum un deceniu sau două.
Nu mai contează, oricum “e de rău”! Iar răul ăsta, de a fi subjugat previziunilor sumbre, ia forma unui balaur cu şapte capete, care înghite tot ce întâlneşte, care distruge orice licărire de încredere în puterea antidotului. Ei bine, atunci intră în scenă companiile farmaceutice. Ele deţin secretul suprem: au de toate, pentru orice! Bani să fie în buzunarele celor care sunt programaţi să sufere! Numai că bani nu prea mai sunt. Nici în buzunarele viitoarelor victime, nici în desaga statului. Şi, pe deasupra, prorocirea că anul în care tocmai am intrat va fi, bineînţeles, cel mai negru din istoria recentă a nemiloasei crize. Cu o completare, pe acelaşi ton: trebuie “să ne aşteptăm la ani şi mai întunecaţi!”. Parcă previziunile neîmplinitei Apocalipse aveau… o faţă ceva mai umană.
Explicaţia ar fi una singură: în capitalismul sălbatic, cetăţeanul trebuie neapărat să fie condamnat la mâhnire; altfel nu-şi mai caută menirea. E vorba de cetăţeanul care nu aspiră la vreun rang politic; cetăţeanul normal, cu dragoste de oameni, cu sentimentele întregi, cu forţe şi rezerve emoţionale nelimitate. Cetăţeanul votant. Fragil sau ferm, îndurător şi resemnat, stăpân pe sine, dar nu şi pe veniturile lui. De fapt, ţinta acestei “politici a spaimelor” ar putea fi deposedarea de suflet a individului. Fiindcă în spatele mâhnirii oricărui om este un suflet. El trebuie întors pe dos; desfrumuseţat, rănit, umilit, înspăimântat. Pentru ca insul să-şi piardă aplecarea spre umanitate, să-şi părăsească obiceiurile bune, să se dedea cât mai mult viciilor. Reamintim, toate aceste tactici sunt practicate, cu perseverenţă, şi în crudul capitalism sălbatic de la noi. Aşteptăm să ne contrazică cineva că lucrurile stau cu totul altfel. Să ne demonstreze că, la noi, în sufletul oamenilor cu venituri medii şi submedii, mai există speranţă; şi răbdare. Că bunăstarea este uşor de atins. De fericire nu vorbim! Că nu există nicio nuanţă ascunsă în intenţiile şi declaraţiile oamenilor politici. Că o mână politică de drepta nu o spală pe alta de stânga sau de centru. Şi invers. Că braţele vânjoase ale politicii autohtone, indiferent de conţinutul platformelor de partid, nu se îmbrăţişează, tăcut şi complice, în spatele scenei din piaţa publică. Chiar nu se zăreşte cu ochiul liber ce se întâmplă ?! Chiar nu mai este nimeni în stare să privească şi în ochii cetăţenilor?!
Autor: Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro