Fundaţia este moneda, unitatea de măsură pentru valoarea tuturor schimburilor din piaţă.
Sistemul fiscal destinat colectării resurselor pentru bunurile şi serviciile ce nu pot fi procurate prin piaţă constituie structura pe care se sprijină întreaga construcţie economică. Flexibilă sau rigidă, grea sau uşoară, ea asigură stabilitatea. Pentru a-i păstra rezistenţa, ar trebui să-i prezervi integritatea cât mai mult timp.
Protecţia, închiderile, sistemele de asigurare ale unui mediu echilibrat sunt constituite de păienjenişul complicat, cu infinite posibilităţi combinatorii ale relaţiilor economice. Deciziile privind configurarea celor trei elemente nu pot fi decât pragmatice. Casa are a fi funcţională pentru acţiunile oamenilor. Pentru a fi raţională mai trebuie să îndeplinească o condiţie: să folosească eficient resursele aflate la îndemână. Pentru orice comunitate, ele sunt de trei feluri: financiare, umane şi naturale. Mai întotdeauna, chiar dacă se declară radicale, schimbările sunt mult mai puţin dramatice decât par, limitate fiind de tradiţie, de acea normalitate diferită pentru fiecare civilizaţie în parte.
De 20 de ani rătăcim în căutarea modelului. Bântuiţi de o mioritică depresie, aşteptăm să ne lumineze cineva, să vină Mesia. Între timp îi imităm pe alţii. Cu mentalitatea de excluşi complexaţi, suferim de obsesia de a dovedi că suntem la fel. Vrem să fim europeni, deşi chiar suntem. De fapt n-ar trebui decât să ne construim propria casa, aşa cum ne pricepem, pentru a ne fi bine.
Fundaţia. Care ar trebui să ne fie moneda? Una proprie sprijinită pe o economie slabă sau pe un etalon mai ferm, cum ar fi aurul sau argintul? Sau poate ar trebui să o legăm de singura monedă de rezervă în care sunt preţuite pentru întreaga lume resursele? Dolarizarea a fost folosită în timp de mulţi alţii. De cele mai multe ori a dat rezultate. În orice caz, nu ne putem lega soarta de o monedă politică şi volatilă cum este euro, „o ţintă falsă” cum am numit-o de multe ori, la fel de falsă ca şi majoritatea previziunilor şi obiectivelor pe care şi le-a stabilit Banca Naţională în ultimii 20 de ani. Nu ne-ar ajuta la nimic. Dimpotrivă, ne-ar condamna să rămânem multă vreme săracii Europei. România este o ţară care importă majoritatea materiilor prime industriale şi energetice. De aceea nu are altă soluţie decât dolarul sau etalonul în metale preţioase.
Structura. Orice ţară care doreşte să crească economic trebuie să taxeze cât mai redus sau să renunţe complet la impozitarea celor două resurse principale ale dezvoltării: munca şi energia. Fiscalitatea se poate sprijini pe impozitele indirecte, pe taxa de consum. Un principiu trebuie însă respectat: impozitarea egală a tuturor produselor. Diferenţierea nu duce decât către corupţie şi fraudă. Sistemul ar avea şi îndreptăţire socială: consumi mai mult, plăteşti mai mult.
Protecţia. Jocul economic liber naşte competitori puternici, corporaţiile de la cele mai mici până la cele mai mari cresc natural. Statul trebuie să renunţe la proprietate. De la Termoelectrica şi Tarom până la resursele naturale, toate trebuie trecute în proprietate sau măcar folosinţă privată, cum ar fi cazul subsolului, de exemplu. Statul nu are a proteja, încuraja, subvenţiona pe nimeni. Piaţa, morală şi puternică, produce o selecţie naturală, sănătoasă şi binefăcătoare pentru toţi. Statul nu este Dumnezeu.
Un astfel de sistem ne-ar permite să avem o creştere cu două cifre în procente.
Partidele fac doar programe de guvernare. Se bat în detalii. N-au o viziune. N-au un proiect. Arhitectura sistemului este în suferinţă. De aceea, mărturisesc, sufăr de o profundă lipsă de respect pentru producătorii de vorbe. Mărturisesc că nu mi-am dorit niciodată să mă număr printre ei, deşi am crezut şi uneori mai cred, naiv, că se poate face ceva. De aceea scriu, dar cu siguranţă nu fac un partid nou (chiar sintagma mi se pare ridicolă), dar sper ca el să apară, să fie tânăr şi altfel. Să aibă viziunea pragmatic ă şi eficientă a unor oameni care ştiu pe ce lume trăiesc.
Între timp, nu mă supără nicio alianţă vremelnică, însă cu o condiţie, ca ea să nu fie un compromis care te compromite sau prin superficialitate îţi jigneşte inteligenţa. Adunătura de proşti e evident mai nocivă decât fiecare luat în parte. Un exemplu este şi turma de la guvernare.
sursa: adevarul.ro