Cu toții suntem marcați de nivelul mediocru al vieții sociale din România. Și încercăm să identificăm vinovații. Însă, fiecare tentativă de demascare se pierde în neant, iar noi rămânem suspendați între întrebări fără răspuns.
De ce a ajuns România similară unui infern? Și de ce atmosfera de maidan a devenit o caracteristică a unei țări care își construiește viitorul anihilând prezentul?!
Care este substratul ascuns care ne scapă și care ar putea oferi răspunsuri la întrebări pe care nici nu mai îndrăznim să ni le punem? Admirând gloria trecutului, constatăm că pe plaiurile mioritice nimic nu este nou sub soare. O asemenea situație a mai fost și probabil va persista atâta timp cât anumite tendințe colective vor continua să fie propagate în aplaude publice! Demonstrând că suntem consecvenți în promovarea unui clișeu atitudinal care acum a ajuns să ne fie fatal. Cel puțin, aceasta ne sugerează aerul infestat pe care suntem nevoiți să-l respirăm și pe care îl poluăm în mod sistematic:
„Apa tulbure convine tuturor românilor…De fapt, nimeni nu se vaită permanent, ci numai, cum e fatal, când suferă de neplăcerile acestui regim tulbure…Nu trebuie să se dea glas lamentațiilor…Ele sunt doar un presupus mijloc de apărare…! (Camil Petrescu, 1938)
Problema răului difuz care este permanent prezentă în societățile umane permite identificarea unui simptom cu care deja conviețuim și împotriva căruia nu mai avem imunitate. Incoerența morală și degradarea socială sunt compensate cu vaiete, însă numai atunci când suntem personal afectați de ele. Nu starea de haos moral deranjează, ci efectele individuale ale acestuia. Atâta timp cât securitatea financiară nu este periclitată, atunci „regimul tulbure” nu crează nici un incovenient. Însă, dacă banii au fost strânși cu cureaua încep vaietele!
Un asemenea tip de reacție ilustrează cât de imoral construită este societatea românească. Și nu doar cea contemporană. Fiindcă, în mod paradoxal, nu este o societate polarizată din punct de vedere a perspectivei morale, ci una îndrăgostită de Răul difuz: Un Rău care nu se regăsește doar în spațiile înalte ale celor aflați la putere, ci care se identifică și la baza polis-ului, acolo unde răul devine un partener de viață prin contractul tăcerii…
Din păcate, revolta cadrelor militare (justificată din punct de vedere financiar) se înscrie în aceste coordonate ale RĂULUI DIFUZ. Încercând să evit culpabilizarea generală, nu pot însă să nu constat tăcerea acelorași cadre atunci când apele erau deja „tulburi”. Și banii lor erau la loc sigur! Când demnitatea altora a fost călcată în picioare, când dreptul la viață a fost aproape amanetat speranța lor de viitor a fost crucificată pe stâlpul indiferenței. Ape tulburi…tăceri amare! Însă, atunci când aceleași ape au inundat propriile buzunare s-a auzit și vaietul. Situație repetată și cu alte categorii sociale, anoste civic atunci când a fost vorba de alții, dar implorând mila atunci când jugul a fost pus pe gâtul lor.
Lipsa de solidaritate este mai mult decât evidentă, iar rezultatele unei asemenea construcții sociale ne răvășește sufletul. Divizați, masificați și preocupați doar de noi înșine, am transformat răul în principiu etic și mimetismul în stil de viață. Confuzi cu privire la viitor, gustăm în mod cinic din amarul unui prezent pe care îl construim cu mâinile noastre. Trădând prin tăcere și ignorând prin vaiete! Oare nu este voie ca să facem și noi ceva ÎMPREUNĂ? Este interzis să ne mai gândim și la alții?
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro