La sfârşitul mitingului, în picioare pe mica scenă din piaţa istorică a oraşului Lübeck, toţi cei prezenţi îngână la unison imnul naţional. Angela Merkel cântă din toţi rărunchii, secretarul său general Hermann Gröhe abia îşi mişcă buzele. Laolaltă cu marile figuri locale ale Uniunii Creştin-Democrate (CDU), ei fac faţă a circa două mii de cetăţeni care s-au ridicat şi ei în picioare. Numai creştin-democraţii îşi încheie mitingurile de campanie cu această notă finală naţională. Acesta este ultimul vestigiu al conservatorismului ce caracteriza odinioară CDU şi care aproape dispăruse sub preşedinţia Angelei Merkel. Unii partizani se pare că regretau vremurile de dinainte. Poate că această răbufnire de patriotism îi va alina oleacă.
Această recuperare a imnului naţional de către CDU ne aduce direct la marea întrebare a acestui an electoral: campania Angelei Merkel poate fi calificată drept clasică? O campanie în care liderul CDU ar face faţă celorlalte partide, în care ar dezbate, ar discuta politică, s-ar zbate? Sau poate că dânsa reuşeşte, până şi în aceste vremuri de dezbateri politice încrâncenate, să rămână în afara certurilor partidelor? Şi să înfofolească ţara, chiar şi în această perioadă electorală, într-o manta de beatitudine inconştientă şi de autosatisfacţie?
Fără păruieli între partide
Toată lumea poate vota pentru ea, toată lumea trebuie să voteze pentru ea, fiindcă partidele nu sunt decât maşinării greoaie şi dispensabile
Angela Merkel a devenit “regina Germaniei”, potrivit cuvintelor recent folosite de jurnalistul Dirk Kurbjuweit. Şi astfel se înfăţişează pe scena din Lübeck. Reprezintă dânsa CDU-ul? Desigur. Dar mai presus de orice, Angela Merkel reprezintă Germania, iată mesajul. Toată lumea poate vota pentru ea, toată lumea trebuie să voteze pentru ea, fiindcă partidele nu sunt decât maşinării greoaie şi dispensabile.
Iată mesajul în această piaţă a unui oraş foarte social-democrat, în care niciun candidat CDU nu a primit vreodată un mandat direct pentru Bundestag [Parlament]. Angela Merkel nu vorbeşte de partide. Ea nu vorbeşte nici măcar o singură dată de CDU, nici de Partidul Social-Democrat (SPD), şi mai ales de adversarul ei, Peer Steinbrück, al cărui nume se pare că nici nu-l mai rosteşte în public de la numirea acestuia drept candidat social-democrat pentru postul de cancelar.
Şi dealtfel dânsa nu mai abordează o mulţime de subiecte care ar putea – care ar trebui – să fie adevăratele teme ale unui astfel de discurs de campanie. Nu a mai suflat niciun cuvinţel despre afacerea [interceptărilor] NSA, şi nu mai evocă decât de departe chestiuni complexe precum tranziţia energetică. Doar în ceea ce priveşte problema salariului minim, cancelarul mai încearcă să scoată în evidenţă diferenţele dintre poziţia sa şi cele ale “concurenţilor” – aşa cum numeşte celelalte partide.
Merkel exploatează cu dibăcie saţul tuturor celor care consideră că dezbaterile despre programe şi diversele căi politice nu sunt decât păruieli între partide. Dar fără aceste dezbateri, democraţia se ofileşte, şi, de altfel aceste discuţii pot da roade într-un final. De asemenea, cancelarul se foloseşte de sentimentul împărtăşit de mulţi germani, cum că ultimii patru ani au fost buni – şi atunci de ce a creşte impozitele acum? Mai bine să se lase lucrurile aşa cum sunt.
Eleganţă şi delicateţe
“Mi-ar plăcea să rămân cancelarul vostru”
După o jumătate de oră, doamna Merkel îşi încheie discursul cu o concluzie înzestrată cu o anume eleganţă. În ziua alegerilor, viitorul său şi al celorlalţi candidaţi va fi pe planul doi, a spus dânsa. “Cel mai important lucru este viitorul vostru. De el veţi decide prin votul vostru.” Şi aici nu-şi face publicitate cu un “Votaţi CDU!”, nu, ci spune cu delicateţe: “Vă invit” să votaţi pentru CDU, pentru că: “Mi-ar plăcea să rămân cancelarul vostru”. Cu greu i s-ar putea reproşa că ar aţâţa spiritele. De altfel, CDU îşi face griji despre astfel de discursuri care nu prea stârnesc entuziasmul partizanilor.
Este firesc ca principalul partid al coaliţiei la guvern să se concentreze asupra cancelarului său în timpul campaniei; este de altfel o tradiţie pentru CDU. “Cancelarul este cel mai important”, se putea citea în 1969 pe afişele lui [Georg] Kiesinger. Dar cu Angela Merkel, situaţia este diferită. Ea îşi ţine partidul şi mai din scurt decât Helmut Kohl, cancelarul indestructibil şi preşedinte al CDU din anii 1980 şi 1990. Kohl a trebuit să facă faţă unor puternici boieri locali ai CDU şi chiar unei tentative de puci din partea propriilor săi oameni. Merkel nu a înfruntat nimic de acest gen în ai săi 13 ani în fruntea partidului.
Şi aşa cum a procedat ori de câte ori se afla în campanie, dânsa face tot ce poate pentru a se prezenta sub un unghi favorabil. Între alegeri, face pe liderul inaccesibil, cancelarul de fier care apără cu înverşunare interesele Germaniei pe la summiturile mondiale. Ceea ce i-a adus o parte din gloria ei. Fiindcă această femeie din Est a dovedit deja de mult timp că este capabilă să conducă ţara.
Autor: Holger Schmale
Sursa: Presseurop