Nicolae Ceaușescu a avut și el defectele și calitățile lui…însă într-o proporție mai mare vor predomina caracteristicile negative precum: viclenia, parvenitismul exagerat, spiritul răzbunător, egoismul, lipsa de scrupule, era speculant, lingușitor, superficial, insinuant, complexat și rigid. Cât despre calitățile sale, cele mai importante au fost: inteligența, ambiția, sobrietatea, disciplina, perseverența maximă în urmărirea intereselor, patriotismul, a avut o mare moralitate în ceea ce privește statutul de bărbat familist. Ceaușescu a fost diabolizat peste măsură în următorii ani de după revoluție, însă fără să fiu părtinitoare, țin să scriu atât despre părțile pozitive cât și despre cele negative ale caracterului său, cert este că nu i-a lipsit inteligența așa cum mulți dintre vrăjmașii lui au încercat să ne convingă. Agramatismul, bâlbâiala, lipsa unei educații corespunzătoare nu-l pot situa pe fostul dictator comunist în categoria oamenilor lipsiți de inteligență, de vreme ce acesta a ajuns în fruntea statului declasându-i pe alți favoriți în ierarhie, mult mai bine pregătiți intelectual.
În ceea ce privește educația și statutul lor social, Ion Antonescu a parcurs toate etapele de formare a unui cadru militar de excepție. Ion Antonescu a fost avansat de de la un grad militar la un altul într-o perioadă de timp relativ lungă și aceasta datorită perioadei de atunci când o bună vreme s-a aflat sub îndrumarea unui alt fost mare Mareșal al României, Constantin Prezan, care avea o admirație și un respect foarte mare pentru ucenicul său care-i călca pe urme cu o competență uimitoare. Antonescu a excelat de-a lungul carierei sale militare…atât pe partea de instructaj în teren cât și în ceea ce privește alcătuirea planurilor de operațiune în război. Țin să reamintesc faptul că atât în războiul balcanic cât și în primul război mondial, Ion Antonescu s-a remarcat pe câmpul de luptă obținând izbânde extraordinare. Doar faptul că victoriile câștigate de români împotriva nemților în 1917 la Mărăști, Mărășești, Oituz după întocmirea planului de luptă al maiorului Ion Antonescu pe atunci, ne confirmă înalta sa competență militară.
Ceaușescu a cochetat și el cu cariera militară o perioadă de timp, însă doar prin prisma avansării pe criterii de clientelism și obediență a acestuia față de șefii săi. Prin virtutea Ordinului General nr. 12 al Ministrului Apărării Naţionale privind numirea generalului-maior, Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale l-a numit pe Nicolae Ceausescu in 22 martie 1950, la nici 32 de ani, in functia de ministru adjunct al Apararii si sef al Directiei Politice Superioare a Armatei, fiind avansat la gradul de general-locotenent de infanterie. Din 23 iulie 1953, generalul Ceausescu a fost numit în functia de prim adjunct al ministrului Apararii Nationale. Iată încă o diferență colosală dintre Ceaușescu și Antonescu în ceea ce privește meritul accederii pe o poziție superioară în ierarhia militară….încă un minus pentru Ceaușescu.
Dacă ultimul Mareșal al României s-a născut într-o familie cu tradiție militară, oarecum înstărită, el fiind singurul copil la părinți, Ceaușescu a văzut lumina zilei într-o cocioabă unde domnea sărăcia lucie, în mijlocul unei familii numeroase… Lipsurile materiale cu care s-a confruntat de mic l-au împins să renunțe la școală și să ia calea plecării în capitală pentru o viață mai bună. Pare că sărăcia în care a trăit fostul dictator în copilărie l-a marcat toată viața, de aici a survenit și obesesia lui de a-și insuși proprietățile confiscate prin naționalizare de la foștii proprietari atât de huliți și stigmatizați în epoca comunismului, fostul dictator comunist a căpătat o poftă insațiabilă pentru luxul extravagant și pofta de a domina.
Ion Antonescu nu a avut niciodată predispoziție pentru înbogățirea materială. A trăit majoritatea vieții sale pe frontul de război și în teatrele de operațiune militară îmbrăcat în haine de militar, el cunoștea profund natura umană în ciuda încăpățânării și aparentei sale rigidități. Avea cunoștințe vaste despre istoria românilor și despre istoria altor popoare, a scris cărți în domeniu militar și istoric, iar faptele glorioase ale domnitorilor români i-au servit întotdeauna ca exemplu de viață urmându-le prin transpunerea în fapt. În anul 1922 s-a aflat în funcția de ataşat militar pe lângă Legaţia României de la Paris, apoi pe lângă cea de la Londra (1 ianuarie 1924 – 14 iulie 1926), poziție de pe urma căreia s-a străduit să obțină cele mai avantajoase beneficii pentru armata română.
În continuarea articolului, voi încerca să demontez unele dintre multele neadevăruri scrise despre Mareșal de către revista filo-sionistă, Historia. În unul dintre numeroasele articole cu caracter ostil scris la adresa marelui erou Antonescu, se sugera după titlu (,,Cucoanele Mareșalului Antonescu’’) că acesta s-ar fi lăsat influențat în deciziile privind numirea în funcții sau destitiuirea unor colaboratori apropiați de către anturajul soției, format în mare parte din femei… ceea ce este o aberație fără echivoc! Autorul articolului menționează cu detalii demne de can-can cum că marele om de stat pleca urechea la sugestiile răutăcioase ale doamnelor, care erau soțiile celor mai importanți colaboratori și prieteni ai săi.
Cine l-a cunoscut cu adevărat pe Mareșal prezentând posterității imaginea sa reală, știe că acesta nu admitea astfel de comportamente exclusiviste. Rareori se întâmpla să accepte să fie contrazis și doar de către cei în măsură să o facă. Singurele femei din viața lui pentru care a avut o slăbiciune au fost mama și soția lui Maria, dar nici așa n-a convenit ca acestea să se implice în treburile de organizare ale statului. În același articolaș scris la comandă, Maria Antonescu, soția Mareșalului este prezentată ca o veritabilă Elena Ceaușescu, exceptând partea intelectuală. O soție de Mareșal îndrăgostită de lux, petreceri, haine scumpe, bijuterii, plimbări cu escortă, o snoabă care se comporta mizerabil cu subalternii ei emițând pretenții ridicole ….și mult mai rău decât atât, Maria Antonescu i-ar fi făcut concurență reginei mame Elena în materie de vestimentație și atribuții.
O mărturisire scrisă a fostei secretare a Doamnei Antonescu, Domnica Negulescu, capătă notorietate și dezvăluie adevărul despre cea care a fost soția ultimului Mareșal al României, spunând următoarele: ,, una dintre calitățile principale ale Doamnei Antonescu era modul cum se comporta cu personalul cu care lucra direct. Se adresa cu blândețe, avea un ton plin de politețe și nu avea niciodată aerul că ordona atunci când solicita un serviciu cuiva. Nu și-a arogat niciodată calitatea de soție a Mareșalului și nu s-a folosit niciodată de funcția de președintă a consiliului de patronaj, respecta deciziile politice ale Mareșalului și nu căuta să-l influențeze în favoarea nimănui. Defăimătorii Doamnei Antonescu, insinuau că Doamna, din dorința de a o imita pe regina Maria, iscălea fotografiile pe care le dădea prietenilor sau persoanelor oficiale doar cu numele Maria …s-a insinuat, de asemenea că voia să umbrească personalitatea reginei mame Elena, dar dincolo de faptul că Doamna Antonescu era de o rară modestie, cum ar fi putut Mareșalul să îngăduie soției sale asemenea atitudine, când se știa ce respect avea acesta pentru monarhie?’’
Iată cum această mărturisire a uneia dintre cele mai apropiate persoane din anturajul familiei Antonescu descoperă cu temeinicie adevărul despre soția Mareșalului care nu a avut nimic în comun cu Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II lea despre care se știa că era o amatoare de luxuri, o maestră manipulatoare și o femeie lipsită de moralitate, la fel și comparația cu Elena Ceaușescu nu este compatibilă din niciun punct de vedere. Mareșalul nu și-a cocoțat nevasta în funcții importante de conducere în stat pentru că nu-i permitea să-l influențeze în deciziile legate de conducerea statului, nici ei și nici altui membru al familiei sale.
Doamna Antonescu a avut o educație aleasă, vorbea fluent câteva limbi străine, a trăit la Paris o perioadă. Elena Ceaușescu era de un parvenitism patologic, de o răutate și de un snobism exagerat plus că la fel ca și soțul său, pe care-l domina din toate punctele de vedere, avea o lipsă crasă de educație intelectuală și un comportament execrabil față de cei care se situau mai presus decât ea ca inteligență și pregătire.
În ceea ce privește statutul de conducători ai României, Antonescu și Ceaușescu se diferențiază prin spectrul orientării politice, educației și pregătirii pe care a avut-o fiecare. Despre Ion Antonescu se știe că nu a aderat la niciun partid politic, scurta sa colaborare cu legionarii pe care i-a cooptat la guvernare în 1940 după abdicarea lui Carol al II lea în luna septembrie, ne relevă faptul că Mareșalul avea înclinație în direcția naționalismului. Însă, pentru el, prevala credința în militarismul statal.
Ceaușescu a fost un dictator autentic cu tot tacâmul dacă luăm în calcul caracteriticile ce au dominat perioada sa de conducere, chiar dacă la început a jucat cartea unei relative liberalizări prin adoptarea unui neoliberalism de fațadă care a avut menirea să-i întărească poziția de lider cât și pentru atragerea de popularitate din toate segmentele societății. Ceaușescu și-a trasat direcția politică pe linia stalinismului pur, orientare urmărită încă de pe atunci când se afla în pușcărie la Doftana, când visa să ajungă conducătorul României. Un Ceaușescu care a fost fanatic comunist, un mare iubitor al ideologiei marxist-leniniste, un ateu ponderat, un bun cunoscător al tacticilor de înlăturare a adversarilor, un viclean fără pereche, acestui ins înclinat spre intrigă și trădare, nu-i găsim multe similarități în felul de a fi condus țara, comparativ cu Ion Antonescu, care a fost un dictator atipic luând în calcul în ce împrejurări de evenimente și in ce context al vremii au preluat cei doi puterea.
Ion Antonescu a venit la putere investit în funcția de ministru de însuși regele Carol al II lea, care l-a hărțuit și invidiat o viață întreagă pentru calitățile sale militare și organizatorice excepționale și pentru modul cum îi critica politica. Monarhul perdant a văzut în Antonescu singura salvare a țării după ce din vina politicii sale dezastruoase, România pierdea în 1940 Basarabia, Bucovina și Transilvania. Ion Antonescu a venit la putere în una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei, chiar dacă la fel ca și Ceaușescu nu a fost propulsat la conducere în urma unei înțelegeri democratice, acesta a preluat frâiele puterii într-o țară care se afla în pragul dezastrului răspunzând afirmativ la cerințele neamului său greu încercat. Conjunctura internă și internațională i-a impus să instaureze un regim de conducere autoritar însă prea mult spus dictatorial, deși a interzis activitatea partidelor politice cu tradiție, acesta nu a purces la acțiuni represive împotriva reprezentanților principali sau a membrilor acestor partide. Pregătirea sa militară, spiritul său justițiar, exigent și ordonat, experiențele avute în perioada războaielor l-au deformat profesional, astfel încât, trăsăturile sale de caracter native sau dobândite și-au pus amprenta asupra modului în care a condus țara.
Ceaușescu, format în spiritul comunismului puternic nuanțat de perceptele leninist-staliniste, nu a avut curajul să lupte pentru recuperarea teritoriilor românești smulse cu japca de sovietici, în ciuda opoziției sale tot mai pronunțate față de ruși, opoziție cu care a câștigat respectul și aprecierea întregii lumi, probabil în sinea sa nu a uitat că și datorită rușilor a devenit un comunist de frunte.
Ion Antonescu a recunoscut supremația în rang al regelui Mihai I, chiar dacă regele a făcut mai mult figurație de decor în perioada antonesciană, având atribuții foarte limitate, spre deosebire de Ceaușescu, acesta fiind unicul conducător, mergând până în acel punct extrem încât s-a numit comandant suprem al armatei, promovând un cult deșănțat și obsesiv al propriei personalități cât și pe cel al soției sale, neacceptând niciun alt personaj politic să-i influențeze politica în afara de soția lui, care din lipsă de inteligență și dintr-o răutate meschină l-a tras spre pierzanie.
Ion Antonescu a fost un bun creștin, a clădit biserici, participa activ la slujbe religioase oficiale. Ceaușescu a ras de pe fața pământului biserici și o sumedenie de clădiri care aveau o valoare arhitecturală colosală. Ion Antonescu a sprijinit cultura veche și modernă, el însuși fiind un erudit. Ceaușescu a inițiat și impus cenzura în artă și cultură. Ceaușescu a clădit cu ajutorul și truda poporului o Românie relativ modernă prin ambiție și măsuri dictatoriale…iată aspectul cel mai bun al guvernării sale, pe lângă măsurile de extindere a faimei României în lume prin folosirea talentului diplomatic pe care se pare că l-a avut. Îi plăcea să fie ridicat în slăvi, complimentat, lingușit și apreciat mult peste meritul și măsura calităților sale, pe când lon Antonescu detesta lingușeala și clientelismul, în vremea lui domnea ordinea, iar corupția a fost stăvilită mai mult ca oricând.
Ca o ironie a sorții, ambii foști conducători au sfârșit în fața plutonului de execuție, trădați fiind de către cei apropiați lor. Regele Mihai I a avut un rol decisiv pentru soarta finală a Mareșalului, unii îi pot ierta tinerețea, lipsa de experiență, faptul că se lăsa influențat ușor, dar nu înțeleg de ce a acceptat să fie decorat de către Stalin cu cea mai mare distincție sovietică, când știa că mentorul său și părintele de suflet s-a pronunțat de multă vreme un aprig luptător împotriva comunismului. Regele a lăsat să fie răpus de gloanțele călăilor bolșevici, deși Mareșalul nu i-a cerut să-l grațieze, ar fi putut interveni favorabil, măcar să fi încercat, știind că ura împotriva bolșevismului, pe lângă dorința de a recupera teriitoriile pierdute, a fost unul dintre considerentele pentru care Antonescu a ales să ducă războiul împotriva U.R.S.S.
Nicolae Ceaușescu, mai grav, a sfârșit tot în rafalele gloanețelor comuniștilor lui, care unii dintre ei l-au trădat dinainte, iar alții chiar pe ultima sută de metri. În cazul ambilor, Antonescu și Ceaușescu au avut parte de o farsă juridică, un simulacru de proces care nu le-a dat posibilitatea să se apere cum ar fi trebuit. N. Ceaușescu a infruntat tribunalul nerecunoscându-i legimitatea, deoarece din completul de judecată făceau parte personaje cu care a colaborat direct și care l-au trădat și știa exact că acel proces nu întrunea condițiile legale de desfășurare. Ion Antonescu a avut la dispoziție un timp mai lung de reflecție după ce a fost arestat, timp de aproape doi ani a fost purtat pe drumuri și anchetat de sovietici, care sperau că acesta își va trăda principiile și va accepta unele compromisuri avantajoase, în schimbul cedării Basarabiei. S-au înșelat ei bolșevicii, un om cum a fost Mareșalul nu ar fi acceptat să renunțe la idealismul, demnitatea și moralitatea ce l-au călăuzit o viață. Atât în cadrul procesului cât și în fața plutonului de execuție, s-a comportat cu o demnitate extraordinară. A răspuns cu justețe printr-o argumentație solidă fiecărei acuzații aduse.
Ceaușescu a fost executat alături de soție fără să fi avut drept la recurs… cred că singura cerință care a sunat ca un ordin dat al Elenei Ceaușescu, sensibilizându-i pe călăii executanți înainte de a fi legată pentru execuție a fost… ,,Dacă ne omorâți, să ne omorâți pe amândoi, împreună, împreună!” Această ultimă dorință a lor a fost împlinită…spre deosebire de Mareșal, care și-a dorit să fie executat de către armată dar nu i s-a permis, și-a mai dorit mult și să fie înmormântat lângă cei din familia lui. Mama Mareșalului, Lița Baranga. s-a stins cu durerea sfâșietoare în suflet că unicului său fiu, Ionel, nu i s-a îndeplinit dorința de avea parte de un mormânt săpat lângă cele a celor trecuți în neființă din familia lui.
Dacă ateul Ceaușescu a avut parte de un loc de veci cu o cruce la căpătâi, o cruce în care nu a crezut și pe care nu o merita, Ion Antonescu n-a avut parte de inmormântarea trupului pe care ar fi meritat-o, trupul său a fost profanat prin ardere. Cei care l-au acuzat de crime grave împotriva umanității aveau să dovedească ei înșiși cât de lipsiți de caracter și omenie au putut fi pe timpul dictaturii comuniste infernale pe care au instaurat-o, căutând să nimicească ființa noastră națională cu numeroasele lor abuzuri și crime. Numai exterminarea elitei intelectuale prin trimiterea la canal sau în sinistrele pușcării au confirmat natura odioasă și abominabilă a comunismului de sorginte stalinistă.
Revenind la revista Historia…denumire curat românească! Domnii de la publicația cu pricina nu istorisesc adevărul, ei îl historisesc, deformându-l, profanându-l în toate profunzimile lui. Așa cum spunea Mareșalul erou …,,istoria o scriu învingătorii ’’. Mai menționez alte articole defăimătoare scrise despre Mareșalul Antonescu. ,,A fost Ion Antonescu un erou’’? Da, domnilor vânduți de la Historia, Ion Antonescu a fost ultimul mare erou al României!!! Și ca să vă aduc o argumentație puternică voi scrie punctul de vedere a unor profesori și a unor cadre militare, care din respect pentru adevărul istoric, au încercat prin cărțile publicate să reabiliteze imaginea și personalitatea Mareșalului așa cum a fost ea de fapt.
În cartea ,,TRECUTUL LA JUDECATA ISTORIEI,, la care a fost coordonator distinsul Profesor Gheorghe Buzatu, se aduc în vedere informații inedite și veridice despre acea perioadă, cât Ion Antonescu a fost la putere cât și înainte de. Din 1946, de la judecata și moartea mareșalului, acestuia i s-au atribuit numeroase fapte josnice de care nu s-a făcut răzpunzător. Iată ce scria Prof. Buzatu în cartea care i-a adus o notorietate binemeritată:
Mareșalul Ion Antonescu-mai este necesar să subliniem? A intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o demola ori ridiculiza stârnește în cel mai fericit caz, mila…El a trăit după cum și-a dictat! Iar, în clipa supremă, a dovedit că a știut cum să moară!
Era nu atât un răspuns dat bezmeticilor ajunși învingători, cât, mai degrabă, o lecție dată poporului român într-una din clipele cele mai groaznice ale existenței sale de două ori milenare, o sfidare adresată netrebniciei și neputinței și de ce nu, un legământ în sensul: Nu vă părăsesc, voi reveni! Timpul l-a confirmat, Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima și conștiința românilor. Niciun fel de dictatură, cât de violentă ori de pașnică, nici cea comunistă și nici cea democratică de fațadă, nici prostia și nici răzbunarea neghioabă, nici cenzura, nici legiuirile strâmbe, nici propaganda cea mai persistentă și sofisticată, dinspre stânga, dreapta ori de la centru, nu au reușit și nu vor reuși să-l detroneze ori să-l compromită pe mareșal in ochii poporului său. Priviți imaginile oferite cu generozitate de tv chiar în aceste zile. Sunteți martorii demolării în serie a busturilor Mareșalului. Ce se întâmplă? Revin vremurile barbarilor ori ni s-a mutat țara pe meleagurile talibanilor? Nicidecum. În fapt, cu fiecare bust distrus, Mareșalul își consolidează reputația și locul în căminurile celor mulți și tăcuți, dar care, realmente, fac și suportă istoria. El, care a fost un om al veacului său, cu calitățile și defectele sale, mari sau mici, unele în afară de serie, altele cât muntele. Iar, multe dintre ele inventate ori puse pe seama-i de neprieteni, ceea ce este același lucru. Dar a făurit istorie, pentru și alături de ai săi, POPORUL ROMÂN.
Ion Antonescu aparține istoriei și istoricilor, nicidecum politicienilor, cum n-au știut și nu știu să facă altceva mai bun decât să-l fi ucis mișelește, fie, precum în prezent, să se ia la trântă cu postumitatea-i oricum de legendă! Pe de altă parte, nu pot ignora că Mareșalul, asemenea tuturor personajelor legendare cu care a fost de obicei comparat, care proveneau și s-au întors în istorie, a beneficiat din plin de darul extraordinar de a fi știut să se adreseze celor apropiați și mulți. De îndată ce i s-a comunicat sentința de condamnare la moarte de către odiosul tribunal al poporului din București, Antonescu a rostit acele cuvinte simple și pline de înțeles, care, ele singure și oricând, ne vor determina să cumpănim, să judecăm mai adânc omul și faptele sale:
,,LAS ȚĂRII TOT CEA A FOST MAI BUN ÎN GUVERNAREA MEA. TOT CEA FOST MAI RĂU IAU ASUPRA MEA, ÎN AFARĂ DE CRIMĂ. Acest război care s-a sfârșit cu învingerea Germaniei lui Hitler, nu va pune capăt războiului mondial început în 1914.Prevăd un al III lea Război Mondial care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare dvs și urmașii dvs veți face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi și am fost înfrânt. Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. Cer să fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere, în felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi ceilalți, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici când veți fi morți.”
Acesta a fost și va rămâne Mareșalul Antonescu. Punct de reper al trecutului nostru recent, inegalabil, demn și hotărât, providențial și suprinzător, elogiat și contestat. Academicianul Dan Berindei spunea despre Mareșal: ,,totodată în judecarea sa postumă trebuie avut în vedere comportamentul său de asamblu față de evrei, pentru evreii din vechiul regat și din Transilvania de sud n-a dat curs presiunilor Germaniei naziste și nu i-a trimis în lagărele de exterminare în afara țării. Nu trebuie uitată nici plecarea spre Palestina a mii de evrei, inclusiv a celor din Transilvania de Nord cărora li s-au dat pașapoarte românești. Paradoxal, faptul că astăzi în Israel ființează o atât de puternică colonie de evrei români se datorează și lui Antonescu. Dar, pentru români, Antonescu mai înseamnă și altceva. Profesorul Bela Vago de la Universitatea din Tel-Aviv spunea că dacă Transivania de Nord-Vest nu ar fi fost anexată de către unguri, evreii din acest teritoriu românesc ar fi fost și ei salvați de Holocaust.
Care ar fi fost soarta României, dacă el (Ion Antonescu) nu și-ar fi asumat răspunderea conducerii într-un moment de mare cumpănă? Ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi fost împărțită între cele două puteri totalitare care dominau zona și ar fi avut soarta Poloniei? Și această țară, ( despre Polonia) deși a fost aliata care s-a jertfit, n-a fost sprijinită de partenerii ei apuseni pentru a se putea reface in hotarele ei și nici cel puțin nu a fost apărată de acapararea politicii de către sovietici, prin intermediul comuniștilor locali.
România ar fi riscat să fie împărțită, de altfel chiar și în planuri britanice de prin 1943 se prevedea o organizare confederală postbelică în cadrul căreia, România anilor înterbelici ar fi fost împărțită în cadrul a două sisteme confederale sau mai degrabă să devină o gubernie sovietică. ANTONESCU A ASIGURAT CONTINUITATEA STATALĂ ȘI ÎNTR-UN FEL S-A JERTFIT!
Adrian Paunescu – Bocet pentru Ion cel fara de mormânt.
Ca tara sa nu-ti moara
Tu linistit te-ai frant,
Si tot colinzi prin tara,
Ion fara de mormant.
Asa a fost destinul tau,
Sa mori precum te-ai si nascut
Ca un erou necunoscut
Intr-un mormant necunoscut.
Ioane fara de mormant,
Te plang si te ingan,
Ca tu ai fost si eu mai sunt,
Ion, soldat roman.
Dar unde e mormantul tau,
In care rau sau deal,
Te bat parerile de rau,
Soldat si general.
In fata mortii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lacrimat si i-ai zambit
Ca si la nunta ta.
Dusmanii tai si azi se tem
De-ngrozitoarea zi
Cand vom iesi de sub blestem
Si te vom regasi.
Ioane, fara de mormant,
Cuvant fara coperti,
Din locul tragic un` te-au frant
Incearca sa ne ierti.
Asa, a fost, va fi mereu,
Te cautam cu dor
Ion esti tu, Ion sunt eu,
Ion e un popor.
Autor: Andreea Arsene
Cărți de autor publicate: carte de poezii ,,Clipă Măiastră’’ publicată în toamna anului 2014 și lansată la evenimentul de carte național Gaudeamus ROMEXPO. Al doilea volum de poezii intitulat ,,Alter ego-uri’’ publicat în toamna acestui an și prezentat în cadrul evenimentului Gaudeamus București 2015.Alte lucrări scriitoricești în curs de publicare pentru anul viitor. ,,Tăcerea mieilor de gheață’’ carte de poezii și o carte de proză ce va cuprinde majoritatea articolelor scrise pentru diverse publicații.