Ilustrația aleasă de un portal de știri și analize pentru un text despre propagandă și cenzură semnat de Petru Romoşan a produs uimirea autorului (“Propaganda si cenzura in Romania, de la vibratoarele Anei Blandiana la Stelian Tanase si inapoi in timp, la Gheorghe Sion“). Ilustraţiile reproduceau câteva poezii publicate chiar în “Tribuna”, revistă al cărei colaborator este Petru Romoșan. Dar în “Tribuna” anilor ’50.
LA sfârșitului anilor ’50, când prigoana și, totodată, propagandă comunistă transformaseră România într-un iad bolșevic. “Sunt poeme pe care nu le cunoșteam!”, a afirmat scriitorul. De aici a pornit ideea unei rubrici prin care să fie redate publicului larg valori literare mai puțin cunoscute tinerilor sau mai puțin tinerilor de azi, producții literare pierdute pe drumurile întortocheate și spiralate ale eternei tranziții de la comunism la democrație. Parcă pentru ca fantomele bolşevismului să râdă mai bine de România “post-comunistă” şi de oamenii ei din ce în ce mai mici cocoţaţi în funcţii din ce în ce mai mari, după ce a fost solicitat acest material despre propagandă şi cenzură de către o revistă literară, şi, după câte am înţeles, în ciuda faptului că era semnat chiar de către celebrul “Cronicar” de la România Literară, articolul a fost cenzurat şi rubrica desfiinţată automat, înainte de a lua fiinţă…
“Mâncătorii de c…”
O inițiativă similară, de prezentare a propagandei “culturale” comuniste, a avut, după cum se știe, Virgil Ierunca, cu rubrica să devenită clasică “Antologia rușinii”. Peste ani și după îngroparea cu pompă a rămășițelor incinerate ale cunoscutului publicist și comentator al postului Europa liberă, Editură Humanitas a avut onoarea de a publica o “Antologie a rușinii după Virgil Ierunca” (2009). În prezentarea lucrării realizată de editura condusă de dl. Gabriel Liiceanu sunt folosite citate răscolitoare: „Antologia rușinii”, susține Virgil Ieruncă într-un text programatic, publicat în nr. 71 din noiembrie 1957 al revistei România Muncitoare, în preambulul primului episod al unui lung și trist serial, „va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figură aici cei care și-au pierdut nu numai conștiință, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci când vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale”. Volumul, coordonat de Nicolae Merişanu și Dan Taloş, doi cercetători relativ tineri, ca să amintim doar un handicap al lor, conectați la Institutul ce cercetare a crimelor comunismului condus la începutul editării lucrării de Vladimir Tismăneanu, se dorea, chipurile, a demasca toți colaboraţionistii regimului comunist din lumea literară și artistică. „Nu am putut să iertăm nici un nume!”, a declamat unul dintre coordonatori, la lansarea volumului, alături de Gabriel Liiceanu, la Târgul de carte Bookfest. „Oameni care aveau profilul făcut ca Zoe Dumitrescu Buşulenga, Radu Beligan şi alţi artişti şi scriitori onorabili folosesc un limbaj… dublu rafinat, mănâncă anumite materii ignobile ale omenirii, dar dublu rafinate. Nu vor să folosească banalele cuvinte şi să semneze dedesubt, înţelegând că se conformează unui şablon, nu folosesc expresii fine, compară cu Pericle, umblă la cultură pentru a înflori, a ornamenta frazele ruşinoase pe care le scriu, mănâncă rahat dublu rafinat. Ăsta e şocul pe care îl ai când citeşti cartea asta”, a afirmat celebrul om de afaceri şi intelectual de curţi, Gabriel Liiceanu, în cadrul evenimentului de lansare.
Dan Stanca, uituc la drumul mare
În recenzia cărții, apărută în “România liberă” din 11 iunie 2009, Dan Stanca îl completează pe patronul Humanitas: “Antologia rușinii este un document excepțional care ne aduce în față ochilor o frântură din ce au putut să facă acei confrați ai noștri, unele, condeie strălucite, dar care s-au prostituat, închipuindu-și că dictatură comunistă este veșnică. Au mâncat rahat împreună cu cuvintele pe care le mâzgăleau, după care se duceau la restaurant pentru a se îndopa cu fripturi și sprituri plătite din drepturile de autor primite în urmă primului ospăț scatologic.” Dan Stanca evidențiază în cronica să și faptul că, după 1990, unii din “mâncătorii de c…” au “schimbat macazul cu 180 de grade, au scuipat acolo unde înainte linseseră!” Este, se pare, și cazul pe care îl tratam astăzi. Doar că, așa cum arătam la începutul articolului, personajul nostru a scăpat, în mod uluitor, dintre coperțile “Antologiei rușinii” de la Humanitas, în ciudă declarațiilor necruțătoare ale coordonatorilor volumului.
Ana Blandiana, îndesată sub preşul Humanitas
“Prostituția spirituală”, “mâncatul de rahat dublu rafinat” într-un adevărat “ospăț scatologic” al comunismului și, apoi, “schimbarea macazului cu 180 de grade” sunt descrieri care se potrivesc perfect marii doamne de azi a poeziei şi “rezistenței” românești, Otilia Valeria Rusan, alias Ana Blandiana (ca să nu mai vorbim de Nicolae Manolescu – „Cântăreţul” comunist devenit critic şi ambasador UNESCO!). Doar că, spre deosebire de cei înfierați de Gabriel Liiceanu și ai lui, Ana Blandiana a știut să-și camufleze și chiar să-și șteargă întregul trecut de “prostituată” a regimului comunist, slujindu-se de proiecția de disidență creată în ultimii ani de sucombare a sistemului, prin apariția motănelului Arpagic pe prispa lui Gogu Rădulescu de la Comana. Dar totuși, de la debutul ei în revista “Tribună”, în 1959, și până la nașterea motanului Arpagic au trecut aproape 30 de ani. Cu ce și-a umplut timpul în acești ani Ana Blandiana? În primele momente ale vieții sale literare, cu versuri precum cele de mai jos: Ode tătucului Lenin și muncitorilor utemisti (1959) și slavă vibratoarelor din tunelele de aducțiune ale șantierelor patriei (1961). Să spunem că această au fost versuri de tinerețe. Dar dacă nu se “degradase” până la a-și “pierde nu numai conștiință, ci și măsura”, ce a obligat-o pe poeta acum matură să publice, în 1983 (!), în “Almanahul Luceafărul”, vibrantul poem “Partid”? Poate întreaga să traiectorie de până atunci? Dar care a fost această, dincolo de biografiile romanțate prezentate pe Wikipedia si situl personal (www.anablandiana.com) sau de Alex. Stefanescu in “România literară“?
Falsa biografie de pe Wikipedia
“Ana Blandiana este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate”, se scrie in deschiderea biografiei (false) de pe Wikipedia. Arhivele Europei Libere sunt deshise și publice. Mărturisim că n-am găsit nicăieri “interviurile” acordate de Ana Blandiana nici Europei libere și nici “unor publicații din străinătate”. O regulă de bază a așa-zisei “Enciclopedii online” este trimiterea la surse, la arhive. Nu este valabilă și pentru Ana Blandiana. “Se știe” că “așa e”. Chiar așa?
Arhivele rămase contrazic “interdicţiile” fictive
Din Fișa de Cadre alcătuită de responsabili ai CC al PCR, Secția Cadre, la 7.V.1977 (doc mai jos), rezultă că “este coresponzatoare” din punct de vedere idologic pentru funcția de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, activitatea să “pe tărâm literar” fiind de altfel recompensată și cu Ordinul “Meritul Cultural” al RSR, Clasa a IV-a. În Fișa respectivă apare și situația legată de familia poetesei: tatăl, preot și legionar, a fost închis pentru activitatea sa anticomunistă chiar pe când fiică sa debuta cu ode aduse lui Lenin. Conform versiunilor “oficiale” ale biografiei sale, la care am făcut referire, din cauza situației tatălui, Ana Blandiana nu a putut munci și publica până la eliberarea acestuia, odată cu decretul de amnistire a deținuților politic care a coincis cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere (1964). Cu toate acestea, din volumul “Intelectuali români în arhivele comunismului“, apărut în colecția Bibliotecă de Istorie a Editurii Nemira (2006, Pag. 537), coordonator Dan Cătănuş, prefața acad. Dan Berindei, se desprinde și o scrisoare adresată de Ana Blandiana tovarășului Mihai Beniuc, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor, din care rezultă că poetă “interzisă” și-a continuat activitatea proletcultistă și pe perioadă detenției tatălui sau. Iată scrisoarea:
Cerere a Anei Blandiana către Mihai Beniuc de a fi trimisă pe un șantier muncitoresc, în scop de documentare literară
Stimate tovarășe Beniuc,
Pentru a pune în practică ceea ce se discută de mult timp – adică legătură nemijlocită a scriitorului, mai ales a celui tânăr, cu viața – m-am hotărât să mă stabilesc pentru un timp mai îndelungat (un an) într-un centru muncitoresc sau pe un șantier.
Alegerea mea s-a oprit asupra orașului Onești, din regiunea Bacău, care întrunește în modul cel mai înalt ambele condiții. Mergând acolo, aș vrea să fiu angajată în producție pentru a realiză o comuniune cât mai deplină cu cei despre care vreau să scriu. Scopul acestui memoriu este de a va solicita un sprijin în găsirea celei mai bune modalități pentru această. Posibilități de angajare pentru mine ar există la ziarul complexului de șantiere, “Oneştiul nou”, sau că metodistă la Casă orășenească de cultură Onești. Sunt gata, însă, să ocup orice funcție pe care mi-ați recomanda-o dumneavoastră, cu condiția să-mi rămână timp suficient și pentru scris.
M-am născut la 25 martie 1942, am absolvit școală medie în 1959, am colaborat până acum (debutând în 1959), la “Luceafărul”, “Tribună”, “Iașul literar”, “Scrisul bănățean”, unde am publicat poezii și poeme (dintre acestea din urmă notez: Despre cei ce se nasc, Cântec de zidari, în ianuarie, Poem despre mine, Cântec dintr-o fereastră, 1073, etc.)
Vreau să continui să scriu pe aceeași linie a cunoașterii adânci a omului nou, la o temperatură cât mai înaltă.
București, la 1 iunie 1961
Ana Blandiana (Otilia Rusan)
Cluj, str.Emil Isac, 3
O cerere similară a adresat și Romulus Rusan, se menționează în volumul citat, unde se oferă și detalii ale textului scrisorii soțului Anei Blandiana. Cererile au fost aprobate și, în ce o privește pe autoarea noastră, ca urmare, așa i s-a născut, în acea toamnă, minunatul poem publicat în presă vremii, “Vibratoare pe Argeș”. În aceeași perioadă fusese inclusă și în antologia “30 de poeți tineri“. În 1963 deja publică în “Contemporanul” condus de George Ivaşcu.
Ieșirea din închisoare și sfârșitul tragic al tatălui ei (un accident ciudat) coincid cu apariția primului volum de poezie, despre utecisti și utemişti, Persoana întâia plural, aparut la Editura pentru literatură (1964) cu o prefaţă elogioasa de Nicolae Manolescu. Nu era puțin lucru, mai ales că N. Manolescu se număra la oră aceea, că și azi, printre criticii oficiali ai regimului, traș în sus de cuplajul cu proletcultisul George Ivaşcu. Este anul in care Manolescu scria în “Contemporanul”, cu elan revoluţionar: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Nicolae Manoelscu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964). Este anul în care cel care a fost desemnat să o lanseze pe “interzisă” Ana Blandiana de pe șantierele patriei direct în saloanele nomenclaturii comuniste, declama, cu hotărâre: “Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, “Literatura română de azi”, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964). De aici încolo, până azi, începe mărirea Anei Blandiana.
Călătoriile în jurul lumii. “Back in… USSR”
“Îmi amintesc că am fost prima oară în străinătate, în Finlanda, în ’66, la un festival de poezie”, se confesează Ana Blandiana unei jurnaliste a revistei “Tango – Marea Dragoste” (30 martie 2009). Atât în biografiile “oficiale” cât și pe propriul site, într-adevăr, această este informația furnizată: prima ieșire – Lahti – Finlanda. După care, pe siteul poetei, se adaugă: “Germania, Marea Britanie, Franța, Olanda, Norvegia, Suedia, Portugalia, Austria, Italia, Elveția și Spania”.
Cu toate acestea, găurile negre ale memoriei reputatei activiste civice cuprind, se pare, tocmai prima călătorie peste hotarele patriei socialiste, care, ca și prima iubire, n-ar trebui să fie uitată: un lung turneu în patria popoarelor, URSS, pe traseul Moscova, Leningrad, Tașkent, Samarkand, Erevan. Un turneu atât de lung și nici un cuvințel, darămite un rând, despre el… Din URSS, cei doi urmează să petreacă 144 de zile, între decembrie 1973 și mai 1974, în Statele Unite, rezultatul excursiei de documentare fiind publicat în volumul lui Romulus Rusan, “America ogarului cenușiu”, apărut în 1977 (anul rascoalei minerilor) la editură Cartea Românească într-un tiraj de 47.870 de exemplare. Că să nu se lase mai prejos, peste ani, în 1987 (anul revoltei muncitorilor braşoveni), Ana Blandiana publică la Editura Sport-Turism volumul “Orașe de silabe”, care cuprinde impresiile “disidentei”, cetăţean al statului comunist Republica Socialistă România, din excursiile sale de pe tot globul, descriind (numai) 100 de orașe dragi de pe meridianele lumii.
Opera comunistă a Anei Blandiana se încheie cu publicarea, în 1989, a unei antologii de versurii, “Poezii”, în editura Minerva, Colecţia cu tiraje de masă Bibliotecă Pentru Toți (BPT). Cu o prefața de 18 pagini semnată de Eugen Simion volumul primește bun de tipar în 3.04.1989. Ulterior, după căderea lui Ceaușescu, poeta a susținut că volumul – care conținea și 20 de poezii inedite – i-a fost publicat doar pentru a fi compromisă de Securitate în perioadă “interzicerii”, fără a ajunge la publicul cititor. Poeta susţine, aşadar, că Securitatea ar fi pus mâna singură pe poeziile inedite după care i le-ar fi publicat în tiraj de 100.000 de exemplare, pentru care a şi retribuit-o generos pe “disidentă”, conform statelor de plată ale Uniunii Scriitorilor, dar volumul n-ar fi intrat niciodată în librării. Un coleg de generație, scriitorul Constantin Mateescu, cunoscut de-al celor doi Rusani, consemnează totuși o mică notă în Jurnalul sau din 1989 (Vol V): “Marţi, 13 iunie: Ploaie torenţială. Frig. Vreme de noiembrie. (…) Prin librării. Iau de la „Colectura bibliotecilor” volumul de versuri al Anei Blandiana (în B.P.T.), „Conspectul…” lui Vasile Gr. Pop (pe care îl pierdusem) şi „Însoţitorul” lui C. Ţoiu. Telefonat acasă. Seara, plimbare la schitul Inăteşti. Maidan, gunoaie, bălării, paragină. Mă întorc pe întuneric. Lătrat de câini. Portretul oraşului în tuşe sumbre. ” Un alt coleg de generaţie publică online şi un autograf primit de la Ana Blandiana pe unul dintre aceste volume… inexistente. Autograf reprodus de Ion Spânu în articolul ICR o trimite la Londra pe autoarea versului „Slavă veşnică lui Lenin”!
Lacunele de la Comana
Dar vizită în URSS, cea mereu uitată din amintirile poetesei, nu este singură lacună din memoria Anei Blandiana. Mutarea cuplului Blandiana-Rusan în comună Comana este descrisă astfel într-un interviu din Adevarul (17.09.2011): “După cutremurul din ’77, când blocul nostru a căzut şi soţul meu a fost îngropat sub dărâmături şi a fost scos printr-o adevărată minune – am închiriat o casă la ţară, în Comana, un sat aflat la 40 de kilometri spre Giurgiu”. Cu toate acestea, în jurnalul său, scriitorul Constantin Mateescu (Vol III) îi da din nou de gol “lacunele”. Luni, 19 iunie 1978, Mateescu s-a întâlnit cu Romulus Rusan la Uniunea Scriitorilor, unde a avut loc următorul schimb de replici: “Rusan îmi spune că dacă am 30 de mii de lei pot cumpăra o casă convenabilă în jurul sau apropierea Bucureştilor cum a făcut chiar el cu Blandiana. Din nefericire, n-am.“, consemnează, sec, Mateescu. Încercând să aflăm adevărul s-ar putea să nimerim pe la mijloc – nici închiriere, nici cumpărare -, având în vedere că respectivă căsuță, întâmplător, era chiar cea de lângă reședința de la țara a membrului CPEx al CC al PCR și președinte al Curții de Conturi, celebru Gheorghe “Gogu” Rădulescu, un personaj de care cei doi vor rămâne legați toată viață. Gogu Rădulescu, considerat de specialiștii în informații drept agentul NKVD, ulterior KGB, care a avut misiunea de a o controla și influența pe Elena Ceaușescu în direcțiile dorite de Moscova, avea să dezvolte la Comana o adevărată “lojă” de literați și artiști care se învârteau în jurul lui și a soției sale, Dorina Rudich, ce avea veleități de scriitoare (apud. V Tismăneanu).
Generalul SRI (r) Aurel Rogojan afirmă că Ștefan Andrei, cunoscutul ministru de Externe din perioadă comunistă, se afla în conspirația anti-Ceaușescu împreună cu Gogu Rădulescu (“Jurnalul National“, 27.12.2010). Ștefan Andrei îl contrazice însă, într-un dialog cu jurnalistul Viorel Patrichi:
“Una din variante o prezintă Rogojan. El spune că grupul de la Comana – ştiu şi eu de la o femeie…
– Ana Blandiana?
– Nu contează… Mai mergeau şi alte femei. Se vedea că în funcţiile executive – zice Rogojan – să fiu eu şi Gogu Rădulescu. Eu nu aveam relaţii cu grupul de la Comana. Nu am fost niciodată acolo. Cu Gogu Rădulescu aveam relaţii bune, dar ştiam că el este iudaizat. A trăit cu o evreiecă. Tatăl lui era lăutar ţigan şi maică-sa era cântăreaţă rusoaică. Nevasta lui era evreică. Iar fratele lui era violoncelist la Filarmonica de Stat.”
Într-un alt interviu cu Ştefan Andrei, fostul ministru de Externe ceauşist avea să afirme fără ocolişuri: “Valeria Seciu şi Ana Blandiana erau amantele lui Gogu!”. Dintre “cenacliştii” de la Comana nu lipseau Nicolae Manolescu, Zigu Ornea si Mircea Dinescu, aminteşte cercetătoarea Lavinia Betea (“Jurnalul National“, 19.05.2010).
“Disidentul” Tismăneanu o contrazice fără să ştie pe “disidenta” Blandiana
Ana Blandiana nu și-a uitat protectorii binefăcători și, după arestarea membrilor de vârf ai Partidului, în ciudă afișării unei mine publice anticomuniste, pe 24 ianuarie 1990 a semnat un “apel al intelectualilor” pentru eliberarea lui Gogu Rădulescu din închisoare pe motive… umanitare (Documentul olograf la Ziaristi Online, Aprilie 2011). În aceeași luna, la percheziţiile efectuate de organele de anchetă – dupa cum consemnează Ion Cristoiu in “Historia” (Mai 2010) -, în casa demnitarului din București s-a găsit o carte cu dedicație acordată de Mircea Dinescu, “Exil pe o boabă de piper”, iar la Comana un portret al Dorinei Rudich cu o altă dedicație, şi anume: “A fost unul dintre puţinii oameni absoluţi vii pe care i-am cunoscut”. Semnează: Ana Blandiana.
Cunoscutul blogger, politolog şi “troll”, Vladimir Tismăneanu, el însuşi un “disident” nomenklaturist, îl descria astfel pe binefăcătorul Anei Blandiana: “Magnatul comunist Gheorghe (Gogu) Rădulescu s-a născut în 1914 și a încetat din viață, adăpostit la Căminul Comunității Evreilor, în 1991. Soția sa, Dorina, cu veleități scriitoricești, fusese evreică (născută Rudich), înrudită cu marele poet B. Fundoianu (Benjamin Fondane). După plecarea (eliminarea) din conducerea PCR, sub varii pretexte, a unor Alexandru Bârlădeanu (în 1968), Ion Gheorghe Maurer (în 1974) și Leonte Răutu (în 1981), Nicolae și Elena Ceaușescu s-au bizuit pe Gheorghe Rădulescu ca simbol al continuității istorice a comunismului din România” (Contributors).
De la “Memorialul Sighet” pe strada “Ministru Gheorghe Rădulescu”
Ana Blandiana este, probabil, singură poetă în viață care are un Festival “de creație și interpetare” care îi poartă numele (la Brăila), și singură poetă în viață care și-a rezolvat situația locativa de la Comana transformându-și locuința de la țara în “Casa memoriala“. De asemenea, este, cel mai probabil, singură “anticomunistă” din țara şi din lume, care conduce o “Academie” a “anticomunismului”, la Sighet, şi care își are “Casă memorială” alături de singura stradă din România care poartă numele unui demnitar comunist, suspectat de apartenenţă la KGB, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi prezent alături de Nicolae Ceauşescu până în ultimele sale clipe de dictator: Strada “Ministru Gheorghe Rădulescu”.
Foto şi alte opere culturale şi materiale documentare:
Ploaia (fragmente)
De zece zile toamnă se jelește
Și totuși pe șantier nu-i nimeni trist.
La-ntrecerea din săptămâna asta
A câștigat sectorul utemist.
…
În schimbul asta terminăm canalul
De mâine o să-nceapa betonarea,
Un tânăr oacheș, seară, după cină,
Mă roagă să-i explic ce-i plusvaloarea.
În noaptea asta udă ca o ploaie
Am scris întâiul cântec comunist.
De zece zile toamna se jeleşte
Şi totuşi pe şantier nu-i nimeni trist
(Tribuna, nr. 24, 13 iunie 1959)
Odă 1918
Slavă neamului acesta,
Vremurilor noastre slavă!
Slavă erei ce se naşte
Duşmănită şi grozavă;
Slavă robului de veacuri
Care n-o să fie rob;
Slavă ţării ce înalţă
O şesime de pe glob;
Slavă!
Slavă fericirii:
Vremii viitoare slavă;
Slavă lumii ce se naşte
În această oră gravă;
Slavă anului acesta
Ce-a ucis în colb milenii;
Şi de flăcări, ca drapelul,
Slavă veşnică lui Lenin.
(Tribuna, nr. 46, 12 nov. 1959)
Vibratoarele de Arges
Ca nişte sentimente zguduitoare
Vibratoarele intră-n beton
Împodobind cu emoţia vibraţiilor
Trupul lor mare şi monoton
Vibraţi pentru munţi, pentru frumuseţea femeii
Pentru şantierele din Oneşti şi de la Galaţi,
Pentru Cosmos şi pentru tunelul de aducţiune,
Vibraţi, băieţi, vibraţi!
(1961)
Partid
Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Cu-ntâiul plâns în curtea şcolii sub castani
Când clasa mea primea cravata roşie festiv,
Şi sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinism încă nouă ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
Cu braţul ridicat deasupra frunţii mult,
Simbolizând că viaţa-mi va fi socotită mai prejos
Decât tulburătorul luptelor tumult,
Că niciodata n-am să mă separ orgolios
De imnul colectiv şi luminos.
Candoarea scrijelată de mâna ta lucid
În ochii mei, dramatic deschişi spre mâna ta,
Oricâte maluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o şterge.
Candoarea ca un zid
Va măsura maturitatea mea, Partid.
(Almanahul “Luceafărul”, 1983)
ORASE DE SILABE de Ana Blandiana (Editura Sport-Turism, 1987)
– mici extrase –
Prefața la o silabisire a lumii
De ce călătoresc oamenii? Cei ce rămân acasă îi privesc pe cei ce vin cu ironie, cu superioritate, dar cu invidie. De ce acești oameni, adesea aproape bătrâni, care muncesc 11 luni pe an, se grăbesc în cea de a douăsprezecea să se înghesuie în autobuze, limuzine, sau în avioane, sau în trenuri…
Lumina la Chicago
Pe un frig capabil să împietrească cele mai frumoase sentimente, pe un vânt care zgâlțâia firmele facandua€“le să pocnească năucitor, am rămas de la prima trecere prin Chicago cu impresia înfiorătoare de îngrămădire urbană insalubra, înălțată, probabil, pentru uzul crimei, pentru la ce altceva puțeau servi imensele clădiri negre, ulcerate de fum, gangurile pustii semănate cu lăzi goale, cutii de gunoi părăsite și câini rebegiți? (…) Chicago este singurul loc unde zgârie-norii mi s-au părut frumoși și m-au încântat că o realizare măreață a forței omenești.
Grand Canyon
Poate din cauza liniilor orizontale ale straturilor geologice, semănând unor colorate hașuri, coastă din față a Canyonului, cu munții și ruinele, cu piramidele, templele și tronurile ei, părea pictată pe peretele dimpotrivă.
Cortine – Olimp
Că și cum ar mai fi ceva de ascuns, Olimpul se învelea în cortine mereu mișcătoare de nori care păreau să promită și să sustragă, prin aceeași secvența a mișcării, obiectul secret și mereu subînțeles al tainei. (…) Am început să coborâm, înfrânți de logică și mândri de dramul de înțelepciune pe care l-am descoperit în noi, în timp ce în urmă noastră Olimpul se învelea singur în nori, că și cum ar mai fi avut ceva de ascuns.
Planul secund al Giocondei – Toscana
Până a nu vedea Toscana, până a nu călca intimidată și șovăitoare drumurile Umbriei, priveam fundalurile tablourilor lui Leonardo da Vinci, peisajele din spatele feciaorelor lui Beato Angelico, natură în mijlocul căreia suferă sfinții lui Mantegna, că pe niște viziuni de vis, ireale și fantastice, că pe niște miraculoase amintiri dintr-un paradis pierdut. Sufletul medieval – Paris Deasupra catedralei Nôtre-Dame, la capătul celor câteva sute de trepte înguste și înalte care m-au dus pe unul din cele două bizare turnuri pătrate, am avut pentru prima oară revelația sufletului medieval.
Sicilia, o, Sicilia!
Mi-e greu să-mi amintesc din ce clipă am început să mă gândesc la Sicilia. A§i nu știu nici dacă sperasem s-o văd cândva. Palermo mi se pare cunoscut. Am impresia că l-am mai văzut cândva. Intr-un film? Intr-o viață.
Sufletul unui oraș – Paris!
Parisul este cosmopolit, altruist, deschis, eterogen – parizienii sunt rezervați și credincioși larilor; Veneția este aristocratică și infatuată – venețienii fredonatori și nostalgici. Taina îmbătătoarei și liberei Florente este Savonarola, taina nepăsătorului Neapole – Pompeiul, taină Romei eterne – focurile împerecheate ale țigărilor printre monumentele Viei Appia.
Frumosul faraon – Valea Regilor
După ce trecusem Nilul numai în nopțile cairote – la oră când de la înălțimea podurilor epuizant de lungi se simte patrunzand, ca o respiratitie adâncă de ușurare, suflul răcoros al Mediteranei pornit spre izvoare – îl traversăm acum cu șapte sute de kilometri mai sus, dinspre Luxor și Karnak înspre Valea Regilor, deșertul ondulat și perforat de morminte al celuilalt mâl.
Adevărată istorie – Luxor
După o săptămâna petrecută la Cairo printre moschei, bazaruri, urbane, printre piramidele asediate de bulevarde și asaltate de stâlpii de telegraf, printre șoselele suspendate, troienite de gunoaie fabulaose și reclamele de neon înălțate deasupra caselor fără acoperiș, – drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevărată istorie.
New York-New York
Metroul din New York este la fel de deprimant că majoritatea metrourilor lumii (…) Si totuși, ceva este altfel.
Praful și farmecul Istanbulului
Ei bine, Istanbulul are și el o asemenea imagine. Si în toți anii în care nu numai că nu-l văzusem, dar nici nu prea sperăm să îl văd vreodată, această imagine trăise în mine cu naivitate și cu fervoare.
Concurența marii literaturi – Rusia
Târziu, când am cunoscut Pskovul și Novgorodul, Vladimirul și Suzdalul, am descoperit cu o uimire grăbită și vinovată că între vechea Rusie și marea literatură există nu numai deosebiri, ci și concurente, că ele nu se subsumează una alteia și că, fiindu-mi atât de familiară cea de-a două , nu o bănuiam totuși pe cea dintâi.
Spania
Din întregul spectacol de corrida la care am asistat răscolita de milă și de oroare, de revoltă și de dezgust, cea mai dezgustătoare scenă mi s-a părut pauza.
Absența lui Homer
La o depărtare de cinci kilometri și două milenii de Spartă, Mistra este o capodeopera a morții.
Clișee și amintiri – Ceho-Slovacia
Străbăteam Slovacia, oprindu-ne din sat în sat, din cimitir și din parohie în parohie, însuflețiți de pioasă himeră a găsirii mormântului lui Gheorghe Sincai, pierdut într-o localitate cu numele schimbat de mai multe ori și în mai multe limbi de cei în stăpânirea cărora trecuse, rând pe rând, de-alungul unei atât de europene istorii.
Ciudatul ceas – Praga
Există în Cartierul Evreiesc din Praga, pe turnul subțire al unei sinagogi gotice, un ceas.
USA: New York, San Francisco, Chicago, New Orleans, Boston, Philadelphia, Los Angeles…
Am cunoscut campusuri fermecate și metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco – fantastic, Chicago – impresionant, New Orleans-ul plin de nostalgie, Bostonul – plin de noblețe, Philadelphia – încărcată de istorie, Los Angeles – de iluzii.
Poluare la Delfi
Cred că, în afară de Delfi, nu a existat localitate pe care s-o fi așteptat cu mai multă emoție, de care să mă fi temut mai mult, decât Eleusis. Nici Teba, nici Spartă, nici chiar Atena nu erau formate pentru mine din ziduri și acoperișuri, din piețe și străzi, ci din inefabile sunete care delimiatu sensuri, din magice litere care botezau legende.
Pe străzi și canale la Amsterdam
Spre deosebire de arterele acvatice ale Veneției, canalele Amsterdamului nu sunt mărginite chiar de pereții caselor, ci numai de linia punctată cu arțari a trotuarelor, care lasă undelor doar ceea ce a trebui să fie partea carosabila a străzii.
Pustiuri
La capătul unui pustiu de douăzeci de ore, autogară din Albuquerque apărea deprimanta și salvatoare în aceeași măsură.
Singurătatea – Haga
Drum de două ore spre Haga, prin câmpuri verzi cultivate cu minuție farmaceutică și aproape obsedantă, locuite de grupuri leneșe de vaci negre cu pete albe.
Râul din Iowa
Prin Iowa City trecea un rău care, după proporțiile europene, ar fi fost socotit măreț, un rău de amplitudinea Oltului la Cozia și a Mureșului la Albă Iulia, un rău care se numea chiar Iowa, într-o devălmășie care nu preciză dacă el, răul, dăduse numele statului și al orașului sau, anonim, le preluase fără personalitate denumirea.
Schimbare de peisaj la Cannes
Rareori un drum atât de scurt că acela dintre Cannes și Marsilia poate să conțină o atât de senzațională schimbare de peisaj.
Un obicei la Madrid
Madridul nocturn este încă mai zgomotos, mai vuitor decât cel din zi, cu mașinile nestăpânite, turiștii mai neintimidati, restaurantele mai deschise.
Iarbă verde de America
Multe, foarte multe lucruri sunt în America deosebite de Europa, dar nimic nu e mai deosebit decât iarbă.
Finlanda
În anul acela vară venise în Finlanda caldă, că o primăvară de pe la noi.
Prețioasele rășini din Egina
Insula Egina este una dintre acele minuni elene formate dintr-un templu, un munte și o mare, una din acele minuscule parcele de univers în care, lăsându-se în voia spiritului, materia a descoperit cu delicii, de milenii întregi, cea de-a patra stare de agregare: simbolul.
Norii
Am intrat în New York intr-un decembrie geros și tulbure, cu norii coborâți dezolanți, gata să ne atingă.
Ca-n Dorohoi
Taskentul nu m-a uimit la început. Unele străzi semănau cu Bucureștiul, altele cu Dorohoiul.
La piața din Tbilisi
Cât de impersonal și neînțeles ar fi rămas pentru mine Tbilisi, cu platanii lui occidentali și bulevardele lui marsilieze, dacă nu m-aș, dacă nu m-aș fi scăldat în aerul înmiresmat de ierburi al halelor lui cu mai multe etaje, dacă n-aș fi visat frumusețea pământului printre tarabele încărcate de rodii roșii și struguri negri.
Anotimpurile lui Gogol
Eu știu un Leningrad strălucind livresc sub polei, pe cheiurile, conservate în frig, ale “Damei de pica”, în curțile dostoievskiene înghețate și pustii, pe prospectele alunecând vertiginos spre Gogol.
Spuma Niagarei
Cronologic, la Niagara, înainte de a descoperi splendoarea apelor căzătoare, trebuie să descoperi orășelul apărut pe țărmul lor și purtând cu infatuare același nume.
În spatele Casei Albe
În spatele Casei Albe se află ceea ce se numește “The Oval”, un imens câmp gol, o pajiște verde pe marginea căreia sunt parcate mașini și prin care poți să te plimbi, să stai întins, să mănânci la iarbă verde.
O dimineață exotică la Palma de Mallorca
La Palma de Mallorca am ajuns la oră 5-6 dimineață. Am ajuns deci în zori și am coborât în jurul orei 8, neavând să stăm mai mult decât câteva ore și visând o dimineață exotică exultantă, pe care ne pregăteam lacomi să o anexăm vastelor și inatacabilelor noastre posesiuni de fericire.
Regina din Portugalia
Era un sfârșit de decembrie însorit și navă, oglindită idilic de apele mediteraneene, se apropia cu emoțiile noastre de Gibraltar.
În Santa Fe
De fapt, Sânta Fe este un orășel european, un orășel de provincie spaniol plin de farmecul desuet al clădirilor joase cu ziduri rotunjite și vopsite în culori pastel.
Atlanta
Nu pot să mă gândesc la Atlanta fără să-mi amintesc – dincolo de arborii mari umbrind statui demodate de generali sudiști venerați prin flori proaspete și inscripții antiyankee – clădirea albă cu trepte grandilocvente și coloane greco-române a Capitoliului, sediul impozant și provincial al primăriei.
Duminică în timp
Sunt ani de zile – mult peste zece – de când, într-o vară, am văzut Duborvnikul.
Granada
Aproape fiecare oraș din sudul mauresc al Spaniei are câte un alcazar, câte un palat oriental încărcat de arabescuri și crengi înflorite, dar Alhambra este numai la Granada, numai Granada ascunde între dealurile ei împădurite paradisul poveștilor și numele cu ecouri feerice de music-hall.
Ca-n Texas
Dacă mă gândesc bine, paradisul are putea arată asemenea priveliștilor din Texas. Dealuri line, coline verzi, păduri foșnitoare, drumuri și poteci strecurându-se pe sub bolte de crengi.
Nivelul mării
Eram la Rimini, pe malul unei mari calme, palpitând pe o plajă întinsă, netedă. Noaptea era întunecată de vecinătatea luminilor de neon ale orașului tăcut.
Eternitate la Genova
Ceea ce frapează la Genova este, mai curând, prea marea concretețe a unor atât de generale sentimente.
Despărțire de NY și nu prea
Am părăsit New York-ul într-o după-amiază de mai, caldă și idilica, somnoroasă, cu un soare mult mai potrivit să poleiască acoperișuri provinciale și țuguiate de țiglă roșie , și străzi desuete cu romaniță și uluci, decât cheiurile uleioase, transatlanticele triumfătoare și zgârie-norii marțieni ai celui mai mare oraș de pe pământ.
În mișcare la Toledo
Ce țin minte din Toledo? O gară împodobită cu ceramici colorate și bolți rotunde de moschee? Priveliștea orașului cocoțat pe o colină înconjurată de rău, că o cetate din desenele medievale?
Orașe de silabe
Cu cât le vizităm mai rar, cu atât le descopeream mai neschimbate, mai patinate de inexistenţă lor atât de sigură de sine. Zaragoza, Marsilia, Florența, Nisa, Atlanta, Paris. Orașe de silabe, străzi de vocale, cartiere de litere…
Din oraș în oraș, din ținut în ținut, din țara în țara, din continent în continent, căutând un tot mai improbabil Eldorado, am văzut, am însemnat, am socotit și, la fiecare colț, am așteptat să-mi apară, prins într-un zid cu tencuială căzută, bietul meu Atlas roș de vînturi, purtând chinuit un glob pămîntesc pe jumătate măcinat.
NOIEMBRIE 1987
Sursa: Ziaristi online
Foto: Roncea.ro