Ni s-a spus toți anii ăștia că într-o societate atât de coruptă precum cea românească, corupția nu poate fi combătută decât prin mijloace de forță, neconvenționale. Dar dacă societatea este atât de coruptă, cum ar putea să creadă cineva că mecanismul de supraveghere a corupției nu va fi la rândul lui corupt?
Cu atât mai mult cu cât vorbim de un mecanism care nu oferă un răspuns la mai vechea întrebare a lui Marx, referitoare la educația educatorilor, și care în contextul de față este reformulată astfel: “cine îi va supraveghea pe supraveghetori?”
Dezvăluirile recente nu fac decât să confirme ceea ce toată lumea, care mai poseda un dram de luciditate, bănuia de la bun început. Că atunci când acoperiții luptă cu corupția, pe piață supraviețuiesc doar corupții care beneficiază de acoperirea acoperiților. Șpaga se mută de la suveranul vizibil la suveranul invizibil, a cărui omnipotență, la fel ca în cazul atributelor divine, e protejată tocmai de misterul ființei sale, inaccesibil cunoașterii muritorilor, constrânși, prin forța lucrurilor, să militeze doar împotriva corupției vizibile, declasificate. Iar când acoperiții din servicii și corupții cu acoperire încep să se certe pe resursele rămase, după ce corupții neacoperiți au fost îndepărtați de la festin, sau când un zeu încă și mai mare decide că a sosit timpul să-i lichideze pe zeii inferiori, începe descoperirea, sau revelația, în urma căreia muritorii mai surprind și ei câte un instantaneu numinos din lumea zeilor.
Benjamin Franklin spunea cândva că cei care sunt dispuși să renunțe la libertate pentru siguranță nu o merită pe niciuna dintre ele și le vor pierde pe ambele. Or libertatea presupune cunoaștere. Din punct de vedere filozofic, noi nu putem ști dacă suntem cu adevărat liberi prin raport cu posibile cauze metafizice, ce pot exista dincolo de sfera de acces a rațiunii noastre. Tot așa, atâta timp cât construim zei tereștri, meniți să ne protejeze, dar a căror putere de a ne proteja depinde de incapacitatea noastră de a ști cum anume o fac, nu vom ști niciodată dacă nu trăim de fapt cu iluzia libertății și a dreptății, dacă chiar ne revoltăm împotriva celor care ne mulg în interesul lor, sau dacă doar ne revoltăm împotriva unora care ne mulg, pentru a le face loc altora care și ei ne vor mulge, eventual chiar mai mult decât cei care o făceau la vedere.
Până la urmă, cum prin raport cu cele invizibile ne aflăm în situația de pariu al lui Pascal, problema care se pune este ce anume suntem dispuși să riscăm: libertatea sau siguranța. În orice caz, eu la mitinguri în care se solicită doar transparența guvernării, nu și pe cea a metaguvernării, nu mă mai duc (și asta nu pentru că aș avea încredere în PSD – din contră, n-am absolut deloc încredere în PSD). Cu atât mai mult cu cât în fruntea mitingului vine și se așează, fără să stârnească niciun fel de behăieli indignate, un prezident care altminteri, într-un mod foarte sugestiv, îi avertizează “să nu se joace cu securitatea națională” pe cei care “au impresia că ei conduc” (de unde rezultă că de fapt conduc alții). Iar asta în plin scandal al dezvăluirilor legate de SRI, în țara cu cei mai mulți agenți pe cap de locuitor dintre țările NATO.
Dubito, ergo cogito.
Autor: Alexandru Racu
Sursa: Alexandru Racu