Ambasada SUA şi libertatea alternativă

Sunt momente, nu puţine în ultima vreme, în care demnitatea şi dreptul de a respecta tradiţiile locale sunt puse greu la încercare în spaţiul românesc. Acestea sunt călcate în picioare de trimişii oficiali la Bucureşti ai statelor europene sau de peste ocean, când “Dumnezeul” lor lipsit de trăire şi clemenţă, contruit pe oportunism şi oase de ţară zdrobite, caută să provoace cu orice chip. Tăcerea complice şi vinovată a autorităţilor centrale de la Bucureşti, parcă tot mai străine de România şi cutumele locale, vorbeşte despre o subjugare instituţională dominată de obsesia unică de a fi în funcţie, nicidecum în slujba poporului din care s-au ridicat. Când o ambasadă, fie ea şi cea americană, îşi permite să adopte comportamentul unui ONG, lansând comunicate cu iz ameninţător la adresa dreptului local de a fi şi de exprimare liberă, este un semn că însărcinaţii diplomatici uită că nu se află acasă la ei şi că dacă pretind respect trebuie să îl şi merite.

În ultima sa carte, “On China”, Henry Kinssinger vorbeşte despre faptul că excepţionalismul american este unul misionar, dar şi despre idea americană de universalism, prin care îşi răspândeşte propriile valori în jurul lumii. Aceasta, în contextul relaţiilor internaţionale ale secolului XX, în care SUA deveneau principalul jucător planetar, poziţie pe care încă o deţin. Trebuie văzut, însă, cum misionarismul american, promotor al libertăţii şi democraţiei, a ajuns să fie exprimat insidios şi în tonuri agresive. Cum şi ce anume dă dreptul americanilor să creadă că singura bucată de adevăr şi regulă este decupată exclusiv din sursa oportunismului răspândit cu tenacitate de la Washington?

Îndrăzneala Ambasadei SUA la Bucureşti de a participa la întinarea Muzeului Ţăranului Român, un loc născut din istoria şi suferinţa rădăcinilor neamului nostru, este o nouă palmă dată pe obrazul prea ascultător şi supus al României. O palmă confirmată chiar şi în comunicatul emis de ambasadă după ce evenimentul cultural a fost boicotat, tot în numele libertăţii de exprimare, de un grup cu convingeri diferite de cele ale comunităţii LGBT. Nu surprinde cu nimic labilitatea cu care Ambasada SUA se poziţionează în faţa libertăţii de exprimare, după ce, în evenimentele recente interne ale României, a demonstrat că dincolo de propriile interese nu există nimic ce nu poate fi călcat în picioare. Fireşte, totul în numele democraţiei, libertăţii şi excepţionalismului american.

Ridicolul Ambasadei SUA este atins în chiar cuprinsul comunicatului care ameninţă şi avertizează: “Raportul anual al Departamentului de Stat cu privire la respectarea drepturilor omului include o secţiune referitoare la modul în care sunt trataţi membrii comunităţii LGBT în fiecare ţară, iar Ambasada susţine membrii comunităţii LGBT din SUA şi de peste hotare”. Aşa, şi? Departamentul de Stat al SUA a devenit guvernul mondial al ţărilor lumii şi cumva noi nu am fost înştiinţaţi? Oare oficialii americani trimişi în lume chiar consideră că ne pot trata pe toţi ca pe o turmă lipsită de valori, raţionament şi luciditate, nesesizând intenţiile şantajiste, oportuniste şi insidioase a documentelor oficiale pe care le emit?

Puţine mai sunt lucrurile bune şi valoroase, rămase după tragedia comunistă, pe care democraţia nu le-a pervertit chiar mai urât şi mai grav în cei 23 de ani de prost înţeleasă libertate. Specialiştii americani ştiu bine ce fac şi nimic nu este întâmplător chiar şi cu alegerea unui loc considerat sacru, în care să promovezi desfrâul. Măcar în filonul tradiţional, ţăranul român a fost şi va rămâne un descendent al credinţei şi bunei cuviinţe, cu frică de Dumnezeu, un model pe care tradiţia americană nu are resursele necesare pentru a le înţelege la nivel de trăire. De aceea, valul de reacţii dure, critice, chiar şi protestul care a boicotat o proiecţie de film trebuie înţelese în limitele unei imagini simple: de unele lucruri nu au voie să se atingă nici măcar americanii. Asta, dacă nu cumva sunt mai lipsiţi de respect şi credinţă decât au demonstrate că pot fi ateii armatei roşii. Argumentul că filmul apărat de Ambasada SUA a fost premiat la nivel internaţional este la fel de serios ca şi paradele de protest ale comunităţilor gay, împotriva cărora nimeni nu are nimic, dar care au un evident rol provocator.

România nu este un spaţiu în care sunt urmăriţi pe stradă sau în case adepţii minorităţilor religioase şi sexuale. Toleranţa în faţa opţiunilor personale a fost şi este respectată, fapt care nu mai trebuie demonstrată. Cum de altfel, nu văd pentru ce a fi membru al comunităţii lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor devine o chestiune superioară majorităţii pe care, iată, Ambasada SUA o condamnă ca şi cum spaţiul românesc trebuie să fie unul în care regula americană trebuie să primeze.

Discriminarea la care apelează oficialii americani de la Bucureşti nu are un suport real. Măcar pentru că România nu este SUA şi pentru că românii au o religie cu rădăcini genetice. Asta pot avea înţelegere că este greu să fie asimilat de politicienii şi dimplomaţii non-europeni. Mai pot accepta că discriminarea pozitivă la care apelează oficialii americani de la Bucureşti este deconectată de amplele dezbateri de peste Atlantic, unde “cotele” rasiale care nu încalcă Constituţia SUA sunt viu disputate şi care aşteaptă în lunile următoare o reevaluare legislativă. Însă, oricum priveşti lucrurile, susţinând agresiv drepturile unui minoritar, ce explicaţii ai în faţa unei majorităţi pe care o discriminezi sfidător, căutând să schimbi în mod deloc natural ordinea şi credinţa locale?

Autor: Dan Tomozei
sursa: jurnalul.ro