Părinții fondatori ai U.R.S.S : „Trebuie să atragem nouăzeci de milioane din cele o sută de milioane de locuitori ai Rusiei Sovietice. Cu ceilalţi nu trebuie discutat – ei trebuie distruşi.“ (Zinoviev, 1918); „Să fie spânzuraţi (neapărat spânzuraţi, ca să vadă poporul) nu mai puţin de 1 000 de culaci inveteraţi, de bogătani… să le fie rechiziţionate toate grânele, să fie luaţi prizonieri… Să facem în aşa fel, încât pe sute de verste de jur împrejur oamenii să vadă şi să tremure…“ (Lenin, 1918); „Moscova moare literalmente de foame“ (profesorul Kuzneţov către Troţki). „Asta nu e foame. Când Titus a cucerit Ierusalimul, mamele evreice îşi mâncau copiii. Când voi pune mamele să-şi mănânce copiii, atunci să veniţi la mine şi să-mi spuneţi: «Ne e foame!»“ (Troţki, 1919).”
Citatele sunt din volumul „Vremuri second-hand” a Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel.
Demență, ce să mai zic. Numai că orice imperiu e o conjugare a demenței, un poligon al asupririi, realitatea pulsează fără excepții, cu constanța unui ceas. Nu contează numele imperiului, esența-i perpetuă. Diferă numai cei asupriți și gradul de asuprire în logica descreierării- la comuniști a fost propria populație, la ceilalți țările pe care le-au putut sau le pot domina. Istoria este venerarea în lanț a criminalilor de stat. N-a fost Cezar criminal? Dar Napoleon, Hitler, Churchill ori Nixon? Actualizarea și completarea listei o las pe seama dumneavoastră. În prezent nu s-a schimbat nimic, doar ambalajul este mai înșelător și sofisticat.
Svetlana Aleksandrovna Aleksievici afirmă, într-o altă carte de-a sa- „Ultimii martori”, amintind o întrebare a lui Dostoievski: „Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Și a răspuns tot el: Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult.” Nu am o pârghie serioasă să ridic contraargumente. Un copil e o lume agățată de virtualitate, moartea lui distrugerea unui viitor posibil, seamănă cu otrăvirea unei fântâni. Gândiți-vă la un copil mort ca la Mahatma Gandhi ucis la 7 ani și cuvintele devin jupuite de sens. Ce specie de ticăloși, omenirea!
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria Facebook
NOTA REDACȚIEI:
Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).
A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.
I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.