De ce nu am fost în stare în douăzeci şi ceva de ani să construim o reţea serioasă de autostrăzi şi drumuri? De ce nu putem să asigurăm funcţionarea în condiţii de vreme rea a celor care există, aşa cum se întâmplă în alte ţări? De ce nu putem să punem parazăpezi pe marginea drumurilor care ştim că se blochează de fiecare dată când ninge mai puternic? De ce nu putem să aplicăm o soluţie chiar şi mai bună, perdelele de pădure, deşi există chiar şi o hotărâre de guvern în acest sens? De ce preferăm soluţii mult mai scumpe pentru deszăpezire, astfel încât am ajuns să alocăm pentru această activitate un buget egal cu cel al Finlandei, în condiţiile în care această ţară are o reţea de autostrăzi şi drumuri naţionale de aproape cinci ori mai vastă decât a noastră (78.000 de km, faţă de 16.000 de km)?
Raspunsul la intrebari este simplu. Pentru ca exista CNADNR (Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România) , companie nationala de adminstrare a fondurilor pentru intretinerea soselelor, un sistem centralizat de stat, politizat si parazitat, care nu are cum sa fie eficient.
Ca sa dotezi CNADNR (Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România) cu utilaje de dezapezire care sa mentina drumurile practicabile in perioada de viscol, adica o saptamana sau cel mult doua pe an, este imposibil. Compania apeleaza la contracte cu firme private. Din motive de evidenta nu poate apela la mai mult de cate zeci de firme la nivelul tarii. Din motive politice nu aloca acele contracte prin licitatii transparente.
Faptul ca se cheltuie de cinci ori mai mult decat in Finlanda arata ca exista hemoragie de fonduri, dar si costuri cu utilaje care, cea mai mare parte a anului nu sunt utilizate . Se platesc bani multi pentru utilaje de dezapezire si personal de deservire si de intretinere, pentru a le tine la dispozitia CNADNR. Costurile mari cu asfaltarile are aceeasi cauza, risipa banului public intr-un sistem de stat super centralizat si “capusat”.
“Aici sunt banii dumneavoastra”, in firmele clientelei de partid. Toate drumurile asa zis “nationale” sunt de fapt drumuri judetene. Singurele drumuri nationale ar trebui sa fie soselele europene si autostrazile sau numai autostrazile, pentru ca multe sosele denumite europene nu indeplinesc standardele europene.
Daca drumurile judeten ar fi fost adminstrate de autoritatile locale, acestea s-ar fi preocupate mai bine de eficientizarea intretinerii lor. Ar fi plantat perdele de arbusti, ar fi instalat parazapezi paralel cu drumurile, ar fi investi banii in lame de curatat care se puteau atasa la tractoarele localnicilor, si i-ar fi platit pe acestia pentru interventii. Tractoarele respective iarna sunt intr-o perioada de repaus si proprietarii lor ar fi acceptat sume modeste pentru servicile prestate si pentru faptul ca ar fi fost o competitie reala pentru banii autoritatilor.
Pentru a rezolva problema local trebuie sa existe autonomie administrativ finaciara, respectiv autoritatile sa aiba la dipozitie sume proprii certe, pe care sa le gestioneze dupa necesitati.
Anul acesta cheltuie mai mult pentru dezapezire, anul viitor pentru inundatii etc.. Autoritatile locale trebuie sa aiba atributii extinse, dar atributiile trebuie insotite de resurse financiare sigure si stabile. Incertitudinea este obstacolul principal in realizarea de programe si lipsa programelor nu permite finantarea activitatilor.
Repartizarea banilor de la Bucuresti spre autoritatile locale nu este o solutie sigura si stabila, este o solutie discretionara, autoritara, politica si corupta.
Aceeasi problema la sistemele: medical, de invatamant sau al adminstratiei si internelor.
Daca autoritatile locale ar avea dreptul sa stabileasca, cat este necesar sa investeasca in invatamant, in sistemul asistentei medicale, sau in autoritatile care apara ordinea publica, finantarea sau inchiderea unui spital, a unei scoli a unui sediu de politie, ar putea fi decisa de existenta sau lipsa resurselor financiare, sau de (ne)respectarea normelor sanitar-medicale.
Parlamentul ar trebui doar sa reglementeze si guvernul sa verifice si sa evalueze respectarea normelor. Ministerul sanatatii sa stabileasca doar standardele de calitate si sa controleze respectarea lor, ministerul invatamantului sa stabileasca programa si prin testele de evaluare sa verifice nivelul cunostintelor asimilate, ministerul de interne sa stabileasca regulamentele si procedurile si sa verifice daca sunt aplicate.
Autoritatile locate ar finanta necesitatile sociale in functie de resurse si de prioritatile stabilite cu cetatenii. Autonomia locala nu ar mai permite firmelor de medicamente sa corupa personalul din ministere, pentru ca banii de medicamente ar fi gestionati local si transparent. Ca sa nu se mute coruptia de la nivel central la nivel local, autoritatile locale trebuie sa fie subordonate cetatenilor, sa discute/dezbata la trei sau sase luni ce au facut si ce urmeaza sa faca, ce prioritati sunt si cu ce resurse sa le rezolve.
Obligatia de a dezbate si de a supune programul de investitii aprobarii cetatenilor, informeaza, antreneaza si responsabilizeaza pe cetateni si pe alesii locali, iar cetatenii si alesii nu vor mai astepta sa primeasca de la stat.
Daca se mentine sistemul centralizat coruptia si costurile vor fi mari, servicile minuscule si de proasta calitate, si politicienii ne vor spune ca “statul nu-si permite sa intretina un sistem medical ineficient, sau sa finanteze un sisteme de pensii de stat”.
Noi nu ne permitem sa mentinem la putere o clasa politica incapabila, pentru ca vedem unde ne-au adus cu reduceri de personal in numele eficientizarii, sau cu imprumuturile luate in numele echilibrului macroeconomic.
sursa: decantare.wordpress.com