Asistăm încetul cu încetul la disoluţia statului pe fondul unor resurse prăduite şi deturnate conştient către interesul personal (nici nu se poate altfel). În ţările cele mai sărace ale lumii această disoluţie a îmbrăcat forme violente, în contextul transformării sistemelor socialiste în adevărate dictaturi de castă. În ţările “mai democratice” opoziţia socialistă luptă cu toate metodele non-violente să apere ceva ce nu are cum să fie viabil din punct de vedere economic. România nu face excepţie de la regulă. Criza a început să corecteze şi să sancţioneze această “lipsă de reforme structurale”, adică amânarea la nesfârşit şi cu multă înverşunare şi încrâncenare a retragerii statului din economie. Amânarea costă acum foarte mult pe cei care au apărat un sistem falimentar şi nu au găsit de cuviinţă să promoveze măsuri de stimulare a iniţiativei private în domenii în care statul nu are ce să caute: sănătate, educaţie, proiecte de insfrastructură.
În aceste zile asistăm la un vaiet prelung al celor nevoiţi să plece din sistem pentru că nu mai există reursele care să le asigure activitatea (multe dintre ele dijmuite chiar de ei într-o perioadă îndelungată de timp). La acest vaiet se adaugă lamentarea plină de “compasiune” şi “înţelegere” a socialiştilorcare abia aşteaptă să ia locul socialiştilor din prezent şi să “corecteze” lucrurile, adică să ne îndrepte şi mai mult spre un faliment dovedit sigur al statului asistenţial.
E foarte greu să stabileşti, într-o economie etatizată cum este cea a României, dacăexistă sau nu într-adevăr resurse pentru menţinerea acestor activităţi medicale, sau altfel spus să defineşti criteriul economic pentru a le închide. Mai mult, conducerea comunistă (falimentară) a creat o serie de “facilităţi medicale” în locuri care mai de care mai “exotice” de care nu a auzit nimeni şi pe care puterile care s-au succedat nu au avut curajul să le analizeze şi să le decidă soarta: Spitalul din Domneşti, Spitalul din Comuna Gurahonţ, Centrul de Sănătate Bratca, Spitalul Comunal Truşeşti (şilista poate continua). Soluţia nu este să creezi spitale pentru fiecare pacient ci să dezvolţi un sistem prin care pacienţii pot ajunge rapid la un sistem de calitate care să le garanteze sănătatea. Astfel de spitale aflate la marginea lumii nu au cum să atrage specialişti de renume mondial, să ofere servicii medicale avansate sau să asigure o siguranţă bolnavilor care le accesează. Au devenit de-a lungul timpului (datorită subfinanţării cronice)adevărate focare de infecţie care mai mult îţi complicau boala. Aceste spitalesunt atât de dărăpănate şi lipsite de igienă încât nici nu pot fi privatizate, acolo unde ar putea exista piaţă potenţială (investitorii privaţi fug de ele pentru că nu vor putea obţine niciodată autorizaţiile necesare pentru un spital, pe care statul în cazul serviciilor private le verifică la sânge şi cu mare zel).
Totuşi nu putem să nu remarcăm graba cu care se trece în România la “reformarea sistemului”. Înainte de a închide spitalele respective poate că era mai bine să dezvoltăm o infrastructură de drumuri şi de unităţi de salvare (primire urgenţe) dotate după standardele internaţionale. Mai mult, o astfel de “reformă” care, între noi fie vorba, este o simplă demolare de sistem, trebuia dublată de o reformă a sistemului fiscal prin care contribuţiile la asigurările de sănătate să poată fi orientate prin opţiunea fiecărui contribuabil către sistemul public sau către sistemul privat de sănătate. Sau măcar o plafonare a contribuţiilor de sănătate către sistemul public care să încurajeze angajaţi să opteze pentru sistemul privat într-o măsură mai mare. Ce să mai vorbim de injusteţea perceperii de contribuţii de asigurări de sănătate pe toate salariile pe care le câştigă un angajat (dacă ai mai multe locuri de muncă plăteşti pentru fiecare CASS deşi dacă te îmbolnăveşti şi preferi sistemul public nu vei avea norocul să stai în mai multe paturi sau singur în salon, ba mai mult va trebui să plăteşti din veniturile proprii să ai siguranţa că ieşi întreg din spital).
Atunci când se vorbeşte de asistenţa socială în România (inclusiv pe problema spitalelor) se uită trei lucruri fundamentale: 1. Fiecare individ trebuie responsabilizat pentru destinul său şi trebuie să depună maximum de efort pentru a supravieţui (altfel ne transformăm cu toţii în nişte legume care aşteptăm pe tătuc să ne dea apă); 2. Familia este şi trebuie să rămână principala componentă a strategiei de asistenţă socială a fiecăruia dintre noi(prezenţa statului care face azile de bătrâni ne îndeamnă să o lăsăm mai moale cu natalitatea şi cu numărul de copii din familia noastră); 3. Statul nu poate să îi ajute pe toţi niciodată (întotdeauna va lăsa pe dinafară pe majoritatea, de regulă cei aflaţi la marginea sistemului şi fără relaţii în interiorul său).
Sistemul de sănătate va avea de suferit pe termen scurt prin închiderea, comasarea sau transformarea acestor spitale. Noi cu toţii vom avea de suferit fiind menţinuţi captivi şi obligaţi să plătim un sistem public care nu oferă nimic. Măsura aceasta nu este însă o reformă adevărată atâta timp cât nu se încurajează sistemul privat să îşi dezvolte activitatea şi să preia din angajaţii trimişi în şomaj. Numărul spitalelor private va rămâne în continuare redus, specializările dezvoltate vor fi foarte restrânse iar concurenţa redusă va menţine tarifele ridicate. Investitorii vor fi ţinuţi departe de un sistem în care statul vrea să aibe el întotdeauna ultimul cuvânt de spus.
Câteva cifre legate de sistemul de sănătate privat:
În momentul de faţă în România, din cele aproape 200 de centre medicale, mai mult de jumătate sunt concentrate în Bucureşti;
Din cele 15 spitale private din România 3 sunt localizate în Bucureşti, numărul total de paturi asigurate de acestea fiind în jur de 1000;
10 spitale din cele 15 private sunt generale, restul de 5 fiind de specialitate (chirurgie);
