1. De ce este România stâlpul de rezistență ideal al unei arhitecturi de securitate americane în Europa de est și sud-est?
Pentru că, „spre deosebire de vecinii săi, precum Polonia și Ungaria, România nu s-a grăbit să își ia locul într-o Europă integrată, la sfârșitul Războiului rece.” Această opțiune, datorată faptului că evenimentele anului 1989 nu au adus la putere forțe democratice ci pe “comuniștii reformați”, iar nu impusă – Doamne ferește! – de vreun refuz occidental, ar fi scăpat-o atât de dezmembrare cât și de completa dependeță de o UE care, între timp, și-a abandonat valorile.
Robert Kaplan: „Românii s-ar putea să mă contrazică dar eu cred că preluarea conducerii, după lovitura de stat împotriva lui Ceaușescu, nu de către democrați ci de comunștii reformați, a fost până la urmă un lucru bun, pentru că a asigurat țării șase ani de stabilitate fără de care România ar fi putut plonja în violență – așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia. Amintiți-vă: România nu a avut o societate comunistă normală ci o societate stalinistă, care a fost cu mult mai în urmă față de Polonia și Cehoslovacia. De aceea a avut nevoie de un alt tip de tranziție, pe care comuniștii reformați au furnizat-o. Da, ei au oprit multe reforme dar au menținut situația stabilă. Răul cel mai mare (dezmembrarea – nn) nu s-a produs.”
Prin aceste considerații domnul Kaplan reia argumentația controversată a Președintelui Ion Iliescu care în anii 1990 se temea că o reformă prea rapidă – precum cea lansată de echipa premierului Petre Roman (în 1990 formată, vezi Doamne, din „comuniști reformați” deveniți „democrați” în guvernarea din 1996 prin simpla atingere de CDR) – ar putea pune în pericol unitatea națională și integritatea teritorială a României.
Comparația cu Iugoslavia este un alt motiv de perplexitate. Iugoslavia era cea mai capitalistă dintre țările comuniste. Acolo nu a avut loc o revoluție sau măcar ceva de felul unei lovituri de stat. Vechii lideri au rămas la putere iar reformele iugoslave nu au fost nici pe departe cele mai ambițioase. Nu ritmul și profunzimea schimbării au provocat, deci, fracturarea statului ci slăbiciunile interne ale sistemului său federal, exploatate din afară de Occident, potrivit unei idei de fragmentare a statelor central europene cu scopul de a fi controlate mai ușor și de a servi mai bine în tranzacționarea echilibrelor geo-strategice de tip westfalian.
Pe de altă parte și România a avut parte de violențe până prin 1999 (a se vedea „mineriadele” sau rebeliunea de la Târgu Mureș din 1990), cu potențial de dezmembrare a țării; dar construcția națională românească, fiind organică, a ținut.
Să continuăm, însă, citarea: „Schimbările istorice majore care au fost efectuate gradual au funcționat mai bine decât schimbările bruște și dramatice. Polonia și Republica Cehă au fost gata pentru schimbări imediate întrucât ele au avut burghezii și clase mijlocii deja născute. Ele au avut și comuniști reformați în multe cazuri. A existat o istorie a acestora în timp ce Ceaușescu îi eliminase pe cei mai mulți dintre aceia care erau comuniști reformați. (Prin urmare “comuniștii” care au “confiscat” puterea la București nu erau nici ei chiar atât de “reformați”. Cu adevărat „reformați” trebuie să fi fost comuniștii prosovietici iepurați de regimul ceaușist. – nn) România a ieșit încet pe poartă pur și simplu fiind stabilă și clădind rate de creștere care chiar dacă ar fi minore la scară istorică, sunt foarte bune ținând seama de situația Europei din ultimii ani.”
De ce oare, totuși, fruntașii reformelor (de fapt dogmaticii șocului fără terapie) și favoriții Occidentului din anii 1990, deși înaintați, au rămas în pagubă? Domnul Kaplan explică: “Reforma graduală a României și ritmul său lent de integrare în UE, au lăsat Bucureștiul în afara celor mai ambițioase proiecte ale Uniunii – cum ar fi eurozona și spațiul Schengen – dar românii sunt norocoși că s-a întâmplat așa”, pentru că UE oricum se destramă. Se înțelege că prăbușirea inevitabilă a UE îi va afecta mai puțin pe cei mai puțin integrați.
Adevărul este că reforma de sistem (de fapt revoluția) a durat în România doar până în 1991 (când numai trecerea la convertibilitatea totală a leului, deja programată pentru sfârșitul aceului an, a fost amânată din cauza revoltei minerești izbucnite în toamnă). Cine a făcut-o mai repede? România a părăsit Pactul de la Varșovia și CAER odată cu celelalte țări din fostul bloc sovietic și a început drumul către NATO și UE odată cu membrii Grupului de la Vișegrad.
În realitate nu reforma a durat mai mult în România ci colonizarea. Din acest punct de vedere, Edmund Burke, citat de Robert Kaplan, a avut dreptate: marile schimbări care se realizează mai încet sunt mai temeinice și mai durabile. Asta explică de ce și decolonizarea a început mai repede în statele Grupului de la Vișegrad; cu atât mai mult cu cât, din varii motive ținând de lideri, de popor, de tradiții și de context, acolo colonizarea (ca și comunismul) nici nu a fost atât de completă.
Domnul Kaplan ne convinge că statutul colonial (pe care, evident, nu îl pomenește pe nume) are avantaje certe și nu merită negat. “România este pe punctul de a realiza o creștere economică de 4%. Românii speră să treacă în fruntea Europei la acest capitol. România este foarte stabilă. Economia ei s-a comportat mai bine în ultimii zece ani decât în aproape orice alt loc în Europa. Ea nu are partide fasciste pro-ruse. (Prin urmare, partidele fasciste sunt obligatoriu rusofile sau partidele rusofile sunt neapărat fasciste. – nn) Este mai sănătoasă politicește decât Polonia. (Probabil pentru că în Polonia votul popular a adus la putere un guvern suveranist de orientare național-conservatoare, în timp ce în România, anarhia „străzii” i-a permis Președintelui Republicii să aducă la putere un guvern personal de factură colonială.) România o duce bine. Albania o duce aproape la fel de bine, luând în considerare cât de săracă a fost. NATO a luat Muntenegrul în alianță, ceea ce ajută.”
Trecând peste „onoranta” și „relevanta” comparație dintre România și Albania, ghicim că intrarea Muntenegrului în NATO „ajută” întrucât acesta, împreună cu celelalte două, barează drumul Rusiei către Mediterana prin Balcani dar și al migrației musulmane dinspre Eurasia și Orientul Apropiat, tot prin Balcani (este drept „mai puțin dezvoltați și, în cazul Macedoniei, Kosovo și Bulgariei, mai puțin stabili decât Europa Centrală”), spre Europa. Iată o adevărată arhitectură de securitate. O arhitectură pe care o poate servi cel mai bine o Românie bogată în categoria săracilor (sic!), înstrăinată de UE, fără identitate sau ambiții naționale, permisivă față de tutela supranațională. Suficient de tare ca să reziste asaltului euro-asiatic. Suficient de slabă ca să respecte disciplina tactică impusă de agenda euro-atlantică.
2. Ce se întâmplă, însă, în restul Europei?
Aflăm opiniile domului Robert Kaplan inclusiv dintr-o conversație a sa cu Joel Weickgenant, pe marginea cărții despre România și mai departe, conversație publicată în RealClear World sub titlul foarte sugestiv „Europa de Est acum”.
Sub presiunea Rusiei, crede domnul Kaplan, Europa revine la realismul geopolitic. Aici nu putem fi decât de acord cu dânsul. Europa trebuie să înțeleagă că nu va putea concura cu Rusia pe terenul valorilor înainte de a câștiga jocul geostrategic. “Apropierea Ucrainei de Europa (probabil de UE, căci totuși Europa este mai mare – nn) și anexarea subsecventă a Crimeii de către Rusia au marcat revenirea preocupărilor geo-politice în cancelariile capitalelor vest-europene. Această îngrijorare este existențială la București.”
Robert Kaplan observă, însă, pe bună dreptate, că amenințarea este cu mult mai reală în ceea ce privește Moldova. Dacă „ocuparea” Ucrainei de către ruși are costuri foarte mari, Moldova ar putea fi bulversată cu ușurință. O vedem astăzi la televizor. De aceea, se estimează (presupunând că la București și la Chișinău mai gândește cineva cu capul propriu) că unirea Moldovei cu România este resimțită ca un avantaj geo-strategic considerabil pe ambele maluri ale Prutului. (Probabil, bănuim, din ce în ce mai mult și pe malurile Potomacului.)
Aceasta ține de teoria pe care Kaplan o numește „breșa pontică”. Este vorba despre teritoriile limitrofe ale Mării Negre, aflate sub un control statal slab definit, care oferă drum deschis invaziilor dinspre sau înspre regiunea Balcanilor ori dinspre sau înspre Marea Mediterană. Moldova ocupă acest teritoriu; ea este situată pe acest drum în timp ce Transnistria, practic un hinterland rus, se învecinează cu portul strategic ucrainean Odessa. Fiecare – Moldova, Transnistria și Ucraina – constituie arcuri ale unor cercuri concentrice care conturează geopolitica est-europeană. „Moldova este cheia securității Ucrainei; Ucraina este cheia securității Rusiei.” – spune Robert Kaplan.
Dacă așa stau lucrurile – și personal cred că așa stau – logic este ca orice acord geo-strategic între Occident și Rusia (între Washington și Moscova) să traseze o linie de demarcație pe circumferința respectivelor cercuri spre a crea un hinterland euro-atlantic (american) în pandant cu cel euro-asiatic (rus). Un asemenea partaj al „cercurilor strategice” ar presupune nu doar păstrarea României în spațiul occidental (o hotărâre pe care Occidentul nu a luat-o ferm nici până astăzi) ci și asigurarea frontierei estice a acestui spațiu prin integrarea euro-atlantică a Moldovei. Cu precizările esențiale că nu ar putea fi vorba decât de „Moldova ștefaniană” (adică fără Transnistria) iar nu de „Moldova staliniană”, și că procesul este realizabil doar prin plasarea în context românesc.
Altminteri Europa va trăi pentru un timp indefinit coșmarul haosului moldav, îngemănat cu haosul ucrainean. Ambele contagioase la nivel regional și apte a uni regiunea Balcanilor și Europei orientale, transformându-le într-o uriașă catapultă a migrației, sărăciei și alterității îndreptată spre inima Europei occidentale. De aceea, desigur, Robert Kaplan, în articolul dedicat „Noii hărți medievale a Europei”, proferțind revenirea acesteia la vechile decupaje din perioada anarhiei feudale și a războaielor religioase, reia ideea lui George Friedman (aparent coincidentă cu doctrina de politică externă a României din anul 1997) a realizării urgente a unui „intermarium” de la Baltica la Marea Neagră.
Diferența între acest intermarium american și cel românesc din 1997 („diplomația românească trilaterală”, după cum a numit-o atunci Secretarul de Stat al SUA, Madeleine Albright) este aceea că pentru Occidentul atlanticist o asemenea construcție ar avea caracterul unui Zid al Atlanticului întors cu fața spre est, din spatele căruia, la nevoie, americanii ar urma să se bată cu rușii până la ultimul român, ucrainean, polonez sau baltic, în timp ce pentru români el reprezenta o structură de rezistență subregională a sistemului de securitate global (sau cel puțin al „Marii Europe” întinse de la Vancouver la Vladivostok), care le-ar fi conferit autonomie națiunilor central și est-europene atât în relațiile cu estul cât și cu vestul, și le-ar fi permis să furnizeze și unora și altora un surplus de securitate de care cu toții au nevoie. Această diferență fundamentală transpare din analiza domnului Kaplan (ca și din cele ale domnului Friedman). Ea trebuie depășită dacă se dorește ca o pace stabilă și justă să se reinstaureze în Europa.
Lucrul este, însă, dificil (dincolo de faptul că oricărei idei privind consolidarea unui bloc autonom în Mitteleuropa, i se opune Germania) atât timp cât în gândirea americană persistă, întreținută de autoamăgire (în engleză „wishful thinking”), confuzia cu privire la aspirațiile națiunilor mici și mijlocii din Europa Centrală și Orientală.
3. Alarmă! Europa occidentală se renaționalizează!
Poate fi, oare, pus semnul egalității între dezamăgirea și neliniștea provocate membrilor estici ai UE de „renaționlizarea” Europei occidentale și redeșteptarea demonilor hegemonismului „națiunilor imperiale” europene, pe de o parte, și dorința respectivilor membri de a renunța la identitatea și agenda lor națională, pe de altă parte?
Robert Kaplan se pare că asta vede. „În timp ce Europa se străduiește să dobândească o viziune mai strategică, cea mai importantă armă a sa în lupta cu autoritarismul putinist ar putea fi chiar arma sa cea mai veche: atracția puterii sale „prietenoase”, ancorată în supremația legii (statului de drept) și drepturilor omului afirmată în statele membre ale UE.” Acestea au însă în prezent o percepție diferită asupra amintitelor valori circumscriind conceptul de „soft power”.
„În Europa de Est UE nu este privită cu același cinism ca în Europa occidentală. Cinismul pe care îl găsești în Washington și în Europa de vest, în relația cu UE, este mult mai profund decât în România. În România încă mai ai sentimentul că UE constituie supraviețuirea națională. Este drumul nostru de a ieșire din istorie, drumul nostru de ieșire din națiunea etnică în statul de drept care îl protejează pe individ. Asta este foarte puternic resimțit în România.” Cu alte cuvinte, “Europa de est vede acum ceea ce Europa de vest vedea cu douăzeci de ani în urmă – o șansă ca istoria să fie învinsă. Dar pe când istoria își întinde încă o dată brațul lung peste Europa, atingerea sa rece este resimțită mult mai profund la Varșovia și București sau la Belgrad și la Skoplie decât la Bruxelles.”
Să descâlcim aceste idei pentru a le înțelege sensul.
În primul rând, este clar că, dând expresie unui punct de vedere american (nu unicul), Robert Kaplan deplânge tendința UE de a renunța la abordarea exclusiv normativistă care a asigurat pacea în Europa occidentală după cel de al Doilea Război Mondial și ar fi transformat ordinea paneuropeană (de la Gibraltar la Bering sau de la Atlantic la Urali) după încetarea Războiului Rece dintr-una a confruntării în una a solidarității și cooperării, în favoarea abordării geo-strategice bazate nu pe primordialitatea valorilor ci pe aceea a interesului național și a echilibrului de putere. Domnul Kaplan crede că puterea UE stă în superioritatea morală a normelor care îi guvernează conduita pe plan intern și extern, iar nu în capacitatea de a câștiga competițiile geopolitice prin abilități fizice. El susține că pretențiilor geopolitice ale unei puteri precum Rusia, UE le poate rezista opunându-le principiul supremației legii și drepturile individuale ale omului anațional iar nu puterea reală a armatei sau a economiei gândită și organizată în termeni geografici, teritoriali. Desigur, europenii trebuie să își consolideze capacitățile militare dar asta numai spre a putea servi eficient strategia transatlantică, spre a completa și suplini, după caz, puterea militară a SUA.
În mod tradițional, Washingtonul (cel puțin cel neoconservator), ca și vărul său londonez, dorește o „Europă-piață” întrupând concepția neoliberală pe care a așezat-o la temelia lumii („Lumea clădită de America”, după cum sună titlul cărții unui alt Robert faimos, Robert Kagan) iar nu o „Europă-putere”. Aceasta întrucât în măsura în care UE începe să gândească în termeni geo-strategici în raporturile cu Rusia, ea va gândi în aceeași termeni (și de fapt, a început să o facă) și în raporturile cu America.
Cum transformarea Europei occidentale („Vechea Europă”) din „putere soft” (de catifea) în „putere hard” (de fier) pare de neoprit (inclusiv sub impuls rusesc), SUA caută în estul continentului („Noua Europă”) un aliat dispus să fie o „putere fără dinți”. Prin urmare dependentă de „proteza americană” și de aceea obligată să accepte „meniul american”.
Robert Kaplan, ca și Robert Kagan sau George Friedman, cred că au găsit amatori pentru constituirea unei asemenea puteri în statele susceptibile să formeze acel intermarium despre care am vorbit anterior. Ele ar fi mai „europene” – adică mai dispuse să renunțe la agenda națională și deci la geopolitică – decât Europa însăși (sic!) și astfel apte să urmeze agende geopolitice supranaționale. Or, aici apare neînțelegerea.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog