Dincolo de greaţă, dincolo de platitudinea plicticoasă a tuturor producţiilor sale, activitatea lui Ioan Stanomir, autorul articolului din care am selectat rândurile de mai sus, se cere plasată sub semnul servilismului băsist şi al instrumentelor sale de propagandă.
Dacă Dumnezeu ar fi secretar de partid, ar avea îngeri-conţopişti care ne-ar contabiliza vieţile ca dl Stanomir, specialist în Judecata de Apoi Acum. Dumnezeu aşteaptă, mai întâi să ne trăim viaţa până la ultima picătură, şi apoi să se roage alţii pentru noi. Mila lui ne îngăduie. Nu ne îngăduie însă graba înfrigurată a altora de a da tonul posterităţii. Cine i-a pus administratori de cimitir? Partidul? Serviciile? Societatea civilă? Piaţa liberă? Nu ştim. Ce ştim însă este că aceşti adminstratori de posterităţi sunt un fel de jumătate de om călare pe jumătate de mort-viu: cu un picior în groapă, de unde ne aduc edictele posterităţii, şi cu un picior băgat în treburile curente ale poporului român.
La moartea lui Michael Jackson, dl Neamţu întreba retoric câte cărţi, în câte limbi a citit artistul american, de parcă toţi ar trebui să fie specialişti în limbi livreşti, ca dl Neamţu. La moartea lui Adrian Păunescu, taraful dlui Tismăneanu a tras, ca să folosesc o expresie a dlui Neamţu, o tornadă de „flegme” peste mort. Acum e rândul dlui Stanomir să se înalţe pe vârfuri ca să ajungă să scuipe pe catafalcul lui Sergiu Nicolaescu. Aşa o fi la ei, în lumea civilizată de Traian Băsescu. La noi, spui: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu!
Care nu a fost un sfânt. Care a avut multe lucruri pe conştiinţă (dacă nu ar fi să mă gândesc decât la ce au povestit Mircea Săucan şi Mircea Danieliuc despre rolul nefast jucat de Nicolaescu în carierele lor). Ştiu şi ştim toate aceste lucruri. Ştiu că „noul val” îl detestă pe Sergiu Nicolaescu. Îi înţeleg, până la un punct (până la punctul în care conformismul lor ideologic de azi devine principalul lor argument pentru condamnarea conformismului lui Nicolaescu de ieri). Dar până şi Mafia se abţine să regleze conturi la căpătâiul mortului.
Sergiu Nicolaescu a fost „omul sistemului”. Dar vreau să-i văd pe oamenii care îl critică pentru acest lucru că îi critică pe oameni sistemului, pe regizorii şi producătorii de filme naţionalist- jingoiste, militariste, americane: Top Gun, serialul MacGyver, zecile de filme de război în care John Wayne răpune cu sovietic-supraumană bărbăţie lanuri de japonezi (numiţi, în filme, „gooks”) etc. Mi-e simpatic John Wayne. Şi între filmele lui John Ford şi filmele lui Sergiu Nicolaescu e o diferenţă stilistică enormă. Dar ethosul naţional-comunist al lui Nicolaescu nu e cu mult diferit de ethosul naţional-capitalist al marii majorităţi a producţiilor hollywoodiene. Americanii au produs tone de filme pentru copii şi tineret de un naţionalism mai jenant şi de o calitate artistică mai slabă decât, să zicem, Pistruiatul (în care a jucat Sergiu Nicolaescu) sauToate pânzele sus.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost expresia modernismului comunist-naţional de consum. Filmele lui Mircea Săucan au fost expresia modernismului comunist de elită, a existenţialismului-comunist românesc. Dar un spirit independent, un părinte al ciné-vérité–ului precum John Cassavetes nu a avut, la Hollywood, o viaţă mai uşoară decât a avut, la Buftea, Săucan. Chiar şi dacă nu venea comunismul, într-o Românie capitalistă, Sergiu Nicolaescu, dacă ar fi vrut, tot regizor de succes şi om al sistemului ar fi ajuns. Pentru că funcţiona după un model cu mare trecere mai ales în Vestul capitalist, nu doar în Estul comunist. Al profesionistului care aduce bani. Capitalist vorbind, Nicolaescu se vindea. Şi nu se vindea pentru că era comunist. Comunismul se dădea, în România acelor ani, pe gratis. Nu făcea nimeni cozi la ideologie.
Nicolaescu a avut priză la public nu doar pentru că făcea filme de acţiune. Ce a avut specific Nicolaescu a fost aplecarea spre pitorescul urban românesc. Filmele lui mişună de personaje şi de peisaje româneşti interbelice. Într-un fel, în plin comunism, Nicolaescu a prelungit vizual România interbelică. Venind dintr-o familie în care, de pe partea mamei, aveam mulţi unchi „meseriaşi”, oameni care fuseseră patroni de mici ateliere înainte de instalarea comunismului, am găsit întotdeauna în filmele lui Nicolaescu o cristalizare cinematografică a atmosferei care încă mai supravieţuia în anumite unghere ale vieţii şi amintirilor de familie. Japonezii spun că filmele lui Ozu îi prezintă pe japonezi aşa cum vor ei să se vadă. Filmele lui Nicolaescu – sau ciclul de romane Cireşarii, al lui Constantin Chiriţă – îi prezentau pe români aşa cum încă le-ar fi plăcut să fie: o Românie patriarhală, cu mici meseriaşi, cu vecini de treabă şi cu case cu cerdac şi curte. O Românie a micilor vecinătăţi libere. În care puteai scăpa de miliţieni-securişti (sigur, în filme agenţii opresiunii erau oamenii Siguranţei sau ai Poliţiei Legionare) strecurându-te pe portiţa din spate. Asta în privinţa filmelor cu subiect interbelic. În privinţa epopeii naţionale cinematografice, filmele lui Nicolaescu nu sunt cu nimic mai mincinoase sau mai propagandistice decât filmele epopeii naţionale americane. Din punct de vedere cinematografic, România s-a construit prin Mihai Viteazul lui Amza Pellea la fel de romantic ca şi Cum s-a cucerit Vestul Sălbatic/Alamo cu pionierii Tehnicolor. Ilarion Ciobanu/Gerula avea cuşmă dacică de oaie, John Wayne avea căciulă de raton. Mitul, acelaşi.
Sergiu Nicolaescu s-a născut într-o familie de bună burghezie românească. Cred că Nicolaescu a încercat să îşi recreeze în filme lumea pierdută acopilăriei. [1] O lume în care se putea simţi domn, nu tovarăş. Pentru asta, a făcut compromisuri. Pe care nu trebuie să le trecem cu vederea. Dacă nu a putut să ajungă general, s-a jucat de-a generalul, de-a Carol I, de-a Papadopol, de-a Comisarul Moldovan.
Niciodată însă, uitându-mă la filmele lui, nu m-am simţit tovarăş. Tovarăş mă simt citind producţiunile delatorilor lui postumi. Care au copilărit printre activiştii de partid ai unui regim ilegitim şi criminal, şi care deci toată viaţa şi-au dorit să ajungă activişti de partid. Nicolaescu s-a făcut comunist ca să poată trăi ca un domn. Delatorii lui se dau domni bine, de elită, ca să poată trăi ca activiştii de partid: din înfierări ale naţionalismului retrograd, ale reacţiunii autarhice, ale năpârcilor mic-burgheze etc. Prin Nicolaescu a supravieţuit – vizual – lumea întortocheată şi pitorească a României vechi. Prin delatorii lui se prelungeşte duhul spurcat al bolşevismului postbelic. Meritul lui Sergiu Nicolaescu e că, pentru a se simţi domn, simţea nevoia să facă şi altceva decât să consume cârnaţi de Pleşcoi. Era un egotist şi un egoist care avea nevoie să zămislească o întreagă lume. Lumea lui. Care era, cumva, şi a noastră. O lume de domni, nu de tovarăşi.
În rest, despre om şi politica lui, au a se pronunţa prietenii şi duşmanii apropiaţi. Eu am vorbit ca spectator. Devenit acum martor al unui spectacol jenant. Dumnezeu să îl ierte şi odihnească pe Sergiu Nicolaescu. activiştii de partid: din înfierări ale naţionalismului retrograd, ale reacţiunii autarhice, ale năpârcilor mic-burgheze etc. Prin Nicolaescu a supravieţuit – vizual – lumea întortocheată şi pitorească a României vechi. Prin delatorii lui se prelungeşte duhul spurcat al bolşevismului postbelic. Meritul lui Sergiu Nicolaescu e că, pentru a se simţi domn, trebuia să mai facă şi altceva decât să consume cârnaţi de Pleşcoi. Era un egotist şi un egoist care avea nevoie să zămislească o întreagă lume. Lumea lui. Care era, cumva, şi a noastră. O lume de domni, nu de tovarăşi.
În rest, despre om şi politica lui, au a se pronunţa prietenii şi duşmanii apropiaţi. Eu am vorbit ca spectator. Devenit acum martor al unui spectacol jenant. Dumnezeu să îl ierte şi odihnească pe Sergiu Nicolaescu.
Notă
[1] “La 13 ani am avut permis de conducere. Pe vremea aceea, vacanta scolara dura noua luni. Iar ziua de invatatura era de trei ore. Pentru ca era razboi, iar liceele au fost confiscate ca sa se faca spitale. Si atunci, eram foarte liberi, imens de liberi. Cine si-a gestionat bine aceasta libertate a avut o copilarie fantastica. Cum am avut eu. Dar am avut si conditiile pentru asta. Timisoara are un cartier central care se numeste Cetate, pentru ca acolo era o cetate veche turceasca. Acolo locuiam eu. Aveam bandele de derbedei si era o intrecere permanenta intre noi. Eu eram sef de banda. Aveam un teren al meu, curtea parasita a unui spital militar.
Am citit ca de la aceasta cetate plecau foarte multe subterane.
Da, acolo am gasit inima subteranelor din Timisoara. Iar aproape de calea ferata, am gasit o subterana, in care puteau sa mearga o caruta si un cal in picioare, care ducea la un oras aflat la 50 de kilometri de Timisoara. Era un tunel. Incredibil. Iar din inima asta pe care am gasit-o noi, ajungeai oriunde in cladirile din Timisoara construite pe vechea cetate. Erau bisericile, liceele, cazarmile, primaria. Spargeam si intram in pivnitele lor […]
In ce masura faptul ca ati trait intr-o perioada incarcata de istorie a influentat optiunea dumneavoastra de mai tirziu spre filmele istorice?
Cred ca a fost o influenta, cred ca da. Si m-a mai influentat spiritul foarte nationalist pe care l-a avut mama. Ea era foarte patrioata. In primul razboi mondial, si-a pierdut tatal, iar ea si fratele ei au luptat, erau cercetasi. Au luptat la Podul Jiului. In mod sigur, am mostenit-o pe maica-mea, plus bunicul, omorit de nemti. Aveam deja o poveste. Si tot ce s-a intimplat atunci in Romania.”
http://www.realitatea.net/sergiu-nicolaescu-o-viata-fabuloasa-detalii-nestiute-din-biografia-maestrului_1083588.html#ixzz2GyPZvonw
autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca