Grecia de azi a lui Socrate era cât pe-aci sa fie abandonata de partenerii europeni pentru datoria mare a statului, numita si datorie suverana. Acestia au constatat ca le este greu sa sustina redresarea unui stat adus in pragul falimentului de guvernanti care nu au stiut sa tina bugetul in echilibru si sa micsoreze datoria publica la timp. Guvernanti corupti, pusi sa toace banii Uniunii Europene fara sa dea cuiva seama. Un popor dedulcit si el la coruptie pe cât i-a fost cu putinta. O fi si asa, ce sa spun! Nu am ajuns niciodata in Grecia, nu-i cunosc pe greci decât din carti, din filme si prin uriasa lor arta antica pe care am gasit-o prin marile muzee ale lumii. O avere. Cum au ajuns acolo nimeni nu mai este dispus sa marturiseasca. Un român traitor in Anglia mi-a spus, cu un an in urma, ca saracie ca la greci nu a vazut nici macar in România. Unde s-or fi dus fondurile europene si miliardele din bancile private? Ma intreb care este adevarul. Sunt grecii corupti? Sunt grecii belferii disperati ca pierd al paisprezecelea salariu? Sau sunt saracii despre care imi vorbea amicul?
Grecia a devenit durerea Europei. Iar Europa a tinut sa intoarca macar o parte din suferinta in caminele grecilor. Sub constrângerea Bruxelles-ului, Berlinului si Parisului au fost adoptate câteva planuri de austeritate care i-au incovoiat pe bietii greci. Ministrului german de finante Wolfgang Schauble nu are vorbe frumoase despre greci. Lui i s-a parut ca grecii au trisat pâna si la alegerile legislative din aprilie 2011. Nu s-a abtinut sa o spuna tare in public pentru a se auzi pâna la Atena. Ca demnitar, si-o fi dat seama ca nu era cazul. Pentru ca acum incearca sa dreaga busuiocul si se preface ca vrea sa aline suferintele grecilor. Intr-un interviu dat publicatiei „Tagesspiegel“, el a declarat: „Compatimesc pe deplin pe greci. Marea majoritate a celor loviti de reforme si masurile de austeritate – si dati-mi voie sa-mi exprim inca o data marea mea consideratie pentru ei – nu au nici o vina pentru lentoarea cu care au fost facute reformele, pentru pierderea capacitatii de competitivitate sau pentru utilizarea ineficace in trecut a bugetelor“. Ii compatimeste domnul ministru dar le aduce aminte ca au salarii apropiate de cele ale spaniolilor. Si adauga: „ce ar trebui sa spuna cetatenii din tarile din Europa de Est sau din tarile baltice care au salarii minime cu mult inferioare si care trebuie sa contribuie la ajutoarele pentru Grecia?“. Numai ca problema poate fi pusa si altfel, domnule ministru. Grecia a fost impinsa sa se indatoreze peste puterile ei de rezistenta ca stat. Imprumuturile au fost orientate spre bancile private iar solidaritatea comunitara europeana aproape ca nu a existat. Nici mecanismul de supraveghere nu a fost pus in functiune la timp.
Despre datoria Greciei s-a scris destul. Putini mai sunt interesati de subiect. Nici eu nu-l mai agream pâna când, citind presa straina, am dat de dezbaterile din Parlamentul European pe marginea acestuia. Si am constatat ca merita putina atentie. Eurodeputatul Daniel Cohn-Bendit a interpelat la 15 februarie colegii lui germani din Parlamentul European si a abordat datoria Greciei dintr-o alta perspectiva. „Germanii, care strâmba din nas când este vorba sa finanteze un nou plan de salvare a Greciei, ar trebui sa-si aduca aminte de toate jafurile pe care le-au facut (nazistii, n.n.) in aceasta tara in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial… Daca punem la socoteala dobânzile, (ei) datoreaza Atenei 81 de miliarde de euro. Iata o alta maniera de a vedea Europa si istoria ei“, a conchis eurodeputatul german. Subiect delicat. L-am urmarit in dezbaterile noi pe marginea datoriilor suverane – sa folosim aceasta sintagma pentru a vorbi de datorii care pun in cumpana credibilitatea, nu existenta unui stat – si am aflat ca nemtii, desi par ca s-au lecuit de razboi, nu sunt asa de ingeri pe cât ne fac sa credem.
La 6 aprilie 1941, Wehrmacht-ul, armata lui Hitler, a ocupat Grecia si a ramas in aceasta tara pâna in 1944. In timpul ocupatiei, scrie istoricul Mark Mazower in cartea „Grecia sub Hitler“, nazistii s-au dedat la jefuirea sistematica a resurselor tarii ocupate si au impus Bancii Centrale de la Atena avansarea unui imprumut de 476 de milioane de marci cu titlul de „contributii la efortul pentru razboi“. Acest imprumut nu a fost niciodata restituit. Germanii au avut grija sa-l treaca sub tacere când au semnat Acordul de la Londra din 1953 in care erau fixate datoriile lor externe contractate intre 1919 – 1945. Mazower sustine ca, pentru a nu mai repeta erorile pe care le-au facut cu Tratatul de la Versailles si pentru a menaja noul aliat din Vest, adica Germania, fata de pericolul comunist, Statele Unite au consimtit sa reduca datoria Germaniei la jumatate. Victimele ocupatiei germane, arata un alt istoric, Albrecht Ritschl, profesor la London School of Economics, au fost rugate sa uite de pretentiile lor la reparatii de razboi; obiectivul strategic al Aliatilor era mai degraba sa edifice o Germanie puternica si linistita decât una ruinata de datorii si umilita. Si mai departe: Washingtonul obtine din partea statelor care au beneficiat de Planul Marshall (sprijinirea reconstructiei si dezvoltarii statelor din Vest, n.n.) sa renunte la datoriile pe care trebuia sa le plateasca nemtii, eventual amânându-le pâna la reunificarea Germaniei când vor trebui reglementate „in cadrul Tratatului de pace“. De acum, comenteaza istoricul german, Germania s-a purtat ca o vrajitoare in timp ce restul Europei isi vindeca ranile sângerânde lasate de ocupatia germana“ (versiunea acestui interviu poate fi accesata si pe site-ul revistei „Courrier international“). Ar mai fi fost o posibilitate ca Germania sa fie adusa la lege dar ea nu a fost sesizata de fostul presedinte sovietic Mihail Gorbaciov. Sau poate l-a pacalit fostul cancelar Helmut Kohl! Când a semnat in 1990, la Moscova, Tratatul de reunificare a Germaniei, Helmut Kohl a avut grija ca documentul sa nu poarte mentiunea „tratat de pace“. Si astfel a reusit sa faca uitata clauza prevazuta in Tratatul de la Londra din 1953 care se referea la reglementarea datoriilor de razboi ale Germaniei intr-un tratat de pace! „A fost un mijloc de a se eschiva de la datorii“ se confeseaza acelasi Ritschl publicatiei Süddeutsche Zeitung. Apoi, aprobând acest tratat (de reunificarea Germaniei, n.n.), Grecia a pierdut in ochii Berlinului orice legitimitate de a mai reclama daune de razboi. Eroarea se plateste! Ritschl merge mai departe: „Germanii nu si-au reglementat problema reparatiilor de razboi dupa 1990, cu exceptia indemnizatiilor pentru cei trimisi in lagarele de munca fortata. Creditele luate cu forta in tarile ocupate in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial si datoriile decurgând din ocupatie nu au fost nici ele rambursate. Nici cele datorate Greciei. Or, nimeni din Grecia nu a uitat ca boom-ul economic al Germaniei Federale se datoreaza avantajelor la care au consimtit alte natiuni“.
Sa-l lasam tot pe Daniel Cohn-Bendit, (uitasem sa precizez: este eurodeputat din partea Verzilor germani), sa traga o concluzie chiar daca aceasta nu este agreata de autoritatile de la Berlin sau de toti nemtii: „Germanii, carora le place sa treaca drept oameni de virtute, considera ca grecii au pacatuit si ca trebuie sa plateasca. Or, cei care au pacatuit inca si mai mult sunt chiar germanii, a caror datorie a fost stearsa pentru ca americanii aveau intr-o astfel de masura un interes strategic. De ce sa nu se considere ca in loc sa fie ingenunchiata, salvarea Greciei reprezinta si ea un interes strategic?“
P.S. Initiativa Uniunii Europene pentru adoptarea Pactului pentru disciplina bugetara trebuie salutata chiar daca – o prima constatare – el este gândit sa functioneze dupa ceasul bavarez cu cuc. Desi nu are conditia statelor din zona euro, obligate sa consimta la rigorile acestuia, România il va semna. Nu este rau. Nu exista ratiuni sa fie refuzat un pact prin care se pune ordine in gestionarea bugetului unui stat. Dar, pentru a putea pune in aplicare Pactul, un stat trebuie sa fie puternic. Nu cedarea masiva de suveranitate – pe care unii dintre guvernantii nostri o socotesc cheia succesului Pactului – rezolva problema jafului bugetar, ci consolidarea statului pâna la a ajunge suficient de puternic sa aplice o lege. Tot in acest rationament intra si framântarea presedintelui actual al României pentru crearea Statelor Unite ale Europei. Daca se poate chiar peste noapte. Sa admitem ca se va ajunge si acolo si ca va fi semnat Pactul de disciplina bugetara mâine, cred guvernantii nostri ca vor mai putea sa cumpere amantelor bijuterii de la Venetia, sa ofere sotiilor micul dejun la Monte Carlo, sa se imbrace la casele de moda de la Paris, sa-si tina yahturile la Palma de Majorca fara sa dea socoteala de cum au dobândit banii? Daca pentru asta se grabeste Bucurestiul sa semneze Pactul de disciplina bugetara trebuie sa afle ca se inseala.
Acesta este un adevar inca si mai simplu decât cele privind datoriile suverane ale grecilor si datoriile istorice ale nemtilor.
sursa: revistacultura.ro