Deşi alfabetizată târziu, societatea românească a avut până nu demult un cult pentru carte, întreaga literatură predată în şcoli propunând diverse personaje a căror viaţă se construieşte în jurul dorinţei de a accede la lumina cărţilor, de la Nică al lui Ştefan a Petrei până la Niculae Moromete. Cartea a fost privită ca o şansă de a ieşi din noroaiele satelor şi de a deveni domn la oraş, unde curge apa din perete şi mergi pe asfalt. „Omul cu carte” a fost multă vreme un model de succes social. „Ai carte, ai parte” spune un proverb, dovadă că modelul s-a întipărit destul de bine în mentalul colectiv.
De vreo două decenii încoace, cartea a început să piardă din importanţă, motivele fiind multiple. S-a schimbat modelul omului de succes. Acesta nu mai este „omul cu carte”, ci „omul cu bani”. Şi s-a văzut (chiar s-a insistat pe această idee) că pentru a avea bani nu ai nevoie numaidecât de carte. Posturile de televiziunile şi publicaţiile de mare tiraj sunt pline de „ţânţăreni”, „becali”, „cămătari”, „vangheli” şi tot felul de manelişti prezentaţi ca dovezi ale eşecului modelului „omului cu carte” şi ca triumf al mârlăniei opulente.
Şcoala făcută cu seriozitate a fost înlocuită de „şcoala vieţii”, ceea ce înseamnă că nu cunoştinţele acumulate în mod metodic îţi asigură succesul ci şmecheria şi versatilitatea dobândite „după blocuri”. Cu ani în urmă, cei ce cădeau la examenul de bacalaureat plângeau, făceau depresii; în ultimii ani, se hlizesc ca la ultima glumă proastă pe care au făcut-o.
Ultimul an a adus în spaţiul public un nou model al „omului cu carte”: puşcăriaşul care scapă de o bună parte din pedeapsă. Se vede că aplicarea cunoştinţelor dobândite la şcoala vieţii se lasă de multe ori cu puşcărie. Atunci, unii dintre ei se gândesc la carte ca la o şansă de salvare. Dar nu aşa cum se gândeau Nică al lui Ştefan a Petrei sau Niculae Moromete, ci aşa cum au învăţat la cursurile de formare continuă din şcoala vieţii: ca nişte şmecheraşi care fac rost de un set de pile şi bomfaiere pentru a tăia gratiile de la pârnaie. Pui pe unul să copie din mai multe cărţi, copy-paste (după modelul premierului), şi „pac-pac”, vorba unui viitor beneficiar al cărţii, cartea iese şi aşa se poate ieşi de la răcoare.
Mulţi dintre analfabeţii cu bani din România au început să urmeze cursuri de alfabetizare doar pentru a putea obţine permise de conducere auto. Dorinţa de a-şi conduce singuri maşinile a adus cartea în viaţa lor. În ultima perioadă cartea a început să fie prezentă şi în viaţa celor ce vor să se libereze. Bineînţeles, la un alt nivel. Ei trebuie să o producă.
Îmi este greu să-mi dau seama cum va fi privită de acum înainte cartea în România, odată ce şi-a dovedit calităţile de iarbă a fiarelor. În varianta pesimistă, se va produce o devalorizare a ei. Dacă şi un semianalfabet poate să producă o carte, înseamnă că nu mai este vorba de nimic excepţional, ci de un produs ca oricare altul, care nu merită respect. Să mai termine „telectualii” cu împăunatul, pentru că ceea ce fac ei după o viaţă de studiu poate face şi un puşcăriaş într-un an. Dar, e posibilă şi o variantă optimistă. Se spune că societatea care nu investeşte în şcoală va avea mai multe puşcării. Dar, este posibil ca puşcăriile să se transforme în case de creaţie mai puternice decât era cea de la Mogoşoaia. Şi nu ar fi mare lucru dacă, cu timpul, aceste instituţii ar trece în subordinea Ministerului Culturii. Se va înfiinţa, probabil, o uniune a scriitorilor puşcăriaşi şi edituri specializate pe acest gen de producţii. Fiecare viitor puşcăriaş va şti că îşi pregăteşte şi o carieră literară, iar ştiinţa de carte va avea o puternică motivaţie pe care infractorii o vor percepe încă din fragedă pruncie din îndemnul mamelor lor: „învaţă, maică, şi tu niţică carte, că poate o să ai nevoie să scrii una ca să ieşi din puşcărie! Că nu cred că adevărul te va face liber, dar cartea te liberează.”
sursA: adevarul.ro
autor: Sorin Bocancea