Trăim, fără a realiza pe deplin, în plin război. Deşi la o primă vedere ar părea că ne bucurăm de pace, noi, românii, traversăm un climat extrem de tensionat, supurând de conflicte în desfăşurare. Grav este că nu realizăm primejdia, pericolul pentru existenţa noastră ca stat. Grav este că nu ne preocupă viitorul acestei ţări. Ne batem între noi ca orbii şi atunci când ne întreabă cineva „Voi nu vedeţi că vă distrugeţi?” ipocriţi, ne grăbim să dăm vina pe străini.
Este război pe plan politic. Lupte pe viaţă şi pe moarte se duc zilnic, în văzul tuturor, afectându-ne prezentul şi viitorul. Oriunde te uiţi, vezi bătălii. Nici dacă i-am fi ales pentru asta, politicienii noştri nu ar fi fost mai dedicaţi conflictului. Se luptă preşedintele cu guvernul, preşedintele cu Curtea Constituţională, preşedintele cu partidele de la putere. Demonstranţi de profesie care au adoptat ca simbol „#” se bat din stradă cu statul.
Parlamentarii se lovesc cu proiectele de lege în cap, desfăşoară lozinci belicoase peste scaunele goale şi se înjură ca la uşa cortului de la înalta tribună a Parlamentului Ţării. Partidele politice au renunţat la orice program dedicat cetăţeanului şi au adoptat tacticile de luptă ale gherilei micilor grupuri de partizani. Organizaţi în cete, grupe, plutoane sau regimente de culori diferite, oamenii politici îşi artă muşchii adunându-şi susţinătorii în stradă, trimiţându-şi trupele urlătoare în incinta parlamentului sau înjurându-se la televizor. Sunt lupte pentru putere, lupte pentru accesul la finanţele statului, lupte pentru a câştiga simpatia populaţiei şi pentru sprijin politic extern. Sunt lupte numai pentru ei!
Este război pe plan economic. Se duc lupte pentru controlul resurselor, pentru păstrarea sau pentru risipirea lor în lume, spre propriul câştig. Se luptă din greu pentru acapararea pieţii interne, pentru menţinerea pe pieţele externe, pentru a câştiga în concurenţa cu puternicii competitori străini protejaţi de propriile guverne, pentru a nu fi înghiţiţi de prostia sau de impostura propriului guvern.
Este război informaţional. Se bat cap în cap ştiri false cu ştiri corecte, se utilizează informaţia pe post de proiectil exploziv. Manipularea ţine loc de atacuri pe flanc şi minciuna acoperă ca un fum de praf de puşcă întregul câmp de bătălie. Kenneth Payne, fost producător la BBC, cercetător în domeniul comunicaţiilor, al războiului şi terorismului, afirma de curând, şi nu fără temei, că „mass media reprezintă un instrument de război”
Este război juridic. Legile se bat cap în cap. Ele au devenit armamentul greu în bătălia pentru controlul societăţii. Procurorii se luptă cu judecătorii sau fac alianţe oculte cu ei şi cu serviciile secrete. Avocaţii dezertează dintr-o tabără şi intră în cealaltă, spionând, trădând şi ţesând intrigi subtile. Ordonanţele de Urgenţă sufocă tendinţa de legiferare prin parlament. CCR înlocuieşte legislativul şi dirijează executivul supervizând orice iniţiativă legislativă, fiind chemată de toate părţile aflate în luptă să soluţioneze conflicte reale sau închipuite, pentru ca apoi nimeni să nu mai ţină seamă de deciziile ei.
Este război în sistemul sanitar, război în sistemul asigurărilor sociale şi în sistemul naţional de pensii.
Este război în sistemul financiar. Taxele se bat cu impozitele, salariile de la stat cu cele de la privat. Procentele din PIB pentru educaţie se luptă cu cele pentru apărare şi fondurile pentru sănătate sunt în conflict deschis cu cele destinate infrastructurii. Banca Naţională aduce la disperare cetăţenii care de nevoie s-au împrumutat şi sufocă moneda naţională. Timp în care, guvernatorul B.N.R. ne comunică ironic şi senin ca cerul de vară deasupra podgoriilor sale din Drăgăşani că nimeni n-a murit vreodată din cauza creşterii ROBOR.
Doamnelor şi domnilor, este Război! Este război pentru păstrarea identităţii naţionale, pentru asigurarea unităţii şi independenţei României… O spune, cu voce tare şi Ioan Sabău Pop, prof. la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial: “După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive”.
Voci liniştitoare ne asigură că nici vorbă de bătălii, că totul este normal, că asta-i democraţia. Trebuie să fii idiot şi orb în acelaşi timp ca să poţi crede aşa ceva. O mulţime de semnale, tot mai acute, asurzitoare uneori, ne arată altceva. Nu degeaba ne pleacă tinerii din ţară. Nu întâmplător suntem a doua ţară din lume, după Siria, la exodul de populaţie. Pe locul doi după o ţară transformată în ruine, unde războiul civil (şi nu numai) continuă, neîntrerupt, de peste şapte ani! Nu ne putem preface că nu auzim vocile unor personalităţi de marcă ale ţării, a unor jurnalişti iubitori de ţară, a unor adevărate conştiinţe naţionale, care atrag atenţia asupra conflictului real în care suntem angajaţi şi asupra consecinţelor dezastruoase pentru România: „România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării […] Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare […] În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 Trilion de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani” (Călin Georgescu, 2014, în direct la Televiziunea Română).
„A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construc-ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; s-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare; au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială, pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală” (Prof. dr. Constantin Ciutacu, 2014).
Suntem în plin război. Un război fraticid. Un război în care, din nefericire, nu putem fi învingători. An după an pierdem bătălie după bătălie, coplăcându-ne cu această stare. Mai mult, în mod ipocrit, multe dintre bătăliile pierdute le sărbătorim cu fastul destinat unor victorii de răsunet. Mulţi mor. Pier acum, sub ochii noştri nepăsători, sau vor fi ucişi (fizic, moral, psihic, material) de inamici invizibili, fără uniformă. Este plin cotidianul de morţi anonime sau de decese încununate cu nume ilustre. Sunt victimele unor adversari vicleni, niciodată la vedere, ascunşi cu bună ştiinţă în instituţii special create pentru ei. Din adăpostul acelor instituţii, aflaţi sub platoşa unor legi strâmbe, ei ne distrug prezentul şi ne desfiinţează viitorul, ne ostracizează familia şi ne spoliază bunurile.
După Steimetz, războiul ar fi piatra de încercare a naţiunilor, exercitând funcţia de selecţie biologică colectivă, în scopul eliminarii naţiunilor slabe şi formării unor „supernaţiuni” puternice, superioare. Trebuie să fim conştienţi de faptul că urmare a nepăsării noastre, a unei clase politice de slabă calitate, a conducătorilor lipsiţi de viziune şi captivi ambiţiilor personale meschine, România riscă să dispară ca naţiune de sine stătătoare. Ar fi timpul să înţelegem că măcinată de conflicte interne, după decenii de convulsii distrugătoare, într-un viitor deja previzibil România riscă să fie înghiţită pentru veşnicie de supernaţiunile aflate azi în plină expansiune. Proces grăbit de participarea directă, entuziastă şi hotărâtoare a românilor.
Închei cu un citat din Scrisoarea pe care Arhimandritul Justin Pârvu, un autentic patriot, a adresat-o poporului român cu puţin înainte de plecarea sa din lumea aceasta:„Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci ?”
Autor: Teo Palade
Sursa: Revista Art-Emis