Adevărata faţă a hoţiei

De ani buni, se dă iama prin avuţiile ţării; prin toate bunurile ei materiale şi culturale. Se fură pădurile, şinele de cale ferată, cablurile telefonice, clopotele şi statuile din bronz. S-a furat Industria. S-a furat Agricultura. Se fură identitatea şi patrimoniul cultural al României şi, parcă, chiar şi dreptul a pedepsi orice delict. A fost furat şi ţăranul; “omul absolut”, cum îl numea Petre Ţuţea. I s-a luat dreptul de a trăi, de a munci, de a exista pe ţarina lui. A fost pus pe fugă; izgonit în lume. A fost dezvrednicit – i s-a interzis capacitatea de a fi merituos, la el acasă.

E firesc să ne întrebăm cine şi de ce închide ochii în faţa atâtor categorii de furturi şi a diversităţii infracţiunilor comise. Sfidându-se legile juridice şi preceptele morale.

Lăsată să-şi facă de cap, indiferent de identitatea nelegiuitului, de la pungaşul de rând la om politic sau important om în stat, hoţia prinde lesne teren devenind “emblema” unei ţări. Oriunde în lume. Se pare că, la noi, chiar asta este tendinţa. Nu ne-ar mira să vedem, într-o bună zi, un panou uriaş cu sloganul “Pe aici, se fură ! Pentru că aşa vrem noi”.

Adică ei, cei care îşi iau drept aliat proverbul “Un hoţ crede că toate lumea fură”. Ei bine, nu fură toată lumea, ci anumiţi indivizi, certaţi cu lumea şi cu Dumnezeu, aflaţi sub protecţia altor indivizi de aceeaşi teapă cu ei. Altă explicaţie nu există. Deocamdată. Oamenii cinstiţi, cei care nu au această meteahnă, încearcă să găsească o explicaţie a “fenomenului”: tentaţia de a fura este proporţională cu scăderea puterii de cumpărare, cu pierderea oricăror mijloace de trai”. E fals. În general, românii, oricât de săraci ar fi, îşi găsesc de lucru oriunde. Fie şi ca zilieri.

Dar când sărăcia îţi strigă la poartă?! Aici orice raţiune se blochează; cuvintele refuză se fie prinse într-o frază. Devin inoperante. Te părăseşte şi lucidiatea, singura care îţi dă măsura limitelor şi neputinelor proprii. Iar întrebarea “cine protejează hoţia?” devine din ce în ce mai obsesivă.

Hoţia, ca impuls devastator ce bântuie firile păcătoase; hoţia cu ştaif, tipică celor avuţi, care nu se mai mulţumesc nici cu milionele de euro, dobândite pe seama unui furt de proprţii. Ei vor toate bogăţiile pământului. Şi, de multe ori, chiar le obţin. Fără muncă, fără mii şi sute de mii de ore de lucru. Vârându-şi mâna în bugetul ţării, fără mustrări de conştiinţă. Din banii destinaţi autostrăzilor; asfaltării drumurilor; reîmpăduririlor, pe hârtie. Toate, prin simple inginerii financiare.

Dacă e aşa de simplu pentru unii, de ce n-ar fi şi pentru ceilalţi, hoţii de clopote, de şine de cale ferată, de statui de for public, cei înarmaţi cu topoare, răngi, fierăstraie electrice şi altele. În condiţiile în care paza a dispărut, din motive de criză. O criză ce preamăreşte libertatea de a comite orice îţi este pe plac; de a renunţa la autonomia gândirii. Devenind artizanul şi, deopotrivă, robul distrugerii, haosului, indaptării la morala creştină. Un lucru este însă limpede: şi cei care fură şi cei care stau de strajă la umbra delictului, nu sunt buni români.

Adevărata faţă a hoţiei este nimicnicia păzitorilor de drept, una din erorile, din dramele încă suportabile ale zilelor noastre. Nimicnicia, ca prazit. Unul fără biografie umană; un rateu detestabil al trecutului, “îmbunătăţit” în prezentul favorabil unora.

Şi totuşi, omenirea îşi vrea înapoi puritatea şi cinstea, ameninţate de mâzga minciunilor. Iubirea de oameni, fraternitatea, dreptatea socială, respectul faţă de valorile morale, spirituale, culturale trebuie să renască. Sunt doar câteva din comandamentele creştine cărora noul Suveran Pontif, Papa Francisc, le va reda, cu siguranţă, dreptul de a fi. Este o speranţă, nu-i aşa ?!

Autor: Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro