Italia are de rostogolit o datorie de peste 900 de miliarde de Euro in urmatorii cinci ani, iar economia nu da semne ca ar fi capabila sa sustina in continuare deservirea unei datorii de asemenea dimensiuni. Un cunoscut expert in domeniul datoriei publice, Nicolas Spiro a oferit in paginile Financial Times o explicatie perfecta pentru acutizarea crizei italiene: “Italia incepe sa fie vazuta asa cum a fost intotdeauna, adica drept o economie periferica cu o datorie publica mult prea mare si cu sanse de crestere mult prea mici”. Inainte de declansarea crizei din Grecia, investitorii institutionali au fost dispusi sa aiba incredere in capacitatea Bancii Centrale Europene si a liderilor politici europeni de a gasi bani pentru evitarea falimentelor din zona euro.
Astazi, dupa ce s-a constatat ca a fost nevoie de un colosal efort politic si economic pentru a face rost de 12 miliarde de Euro pentru salvarea Greciei, increderea investitorilor in abilitatea establishment-ului european de a salva de la faliment o economie de dimensiunea celei italiene a disparut fara urma. Mai grav decat atat, riscul de contagiune despre care s-a tot discutat in ultimul timp a inceput sa se manifeste in sistemul bancar european. Un eventual faliment al sistemului bancar din Grecia ar fi fost absolut devastator pentru stabilitatea sistemului financiar european, dar totusi suficient de multi observatori, investitori si politicieni se puteau amagi cu ideea ca bancile europene vor gasi o solutie magica sa ramana solvabile chiar si dupa implozia Greciei. Spre deosebire de situatia in care sursa riscurilor de solvabilitate era sistemul bancar elen, prabusirea sistemului bancar italian va duce la insolventa aproape instantanee a majoritatii bancilor mari din Uniunea Europeana pentru ca expunerile acestor banci la datoria suverana a Italiei si la creditele acordate bancilor italiene este mult prea mare pentru a fi compensata prin eforturile statelor din UE si aproape nimeni nu crede ca ar exista vreo solutie viabila pentru aceasta problema. De fapt, o compensare este posibila, dar numai cu bani “printati” care ar declansa o inflatie de ordinul zecilor de procente, distrugand astfel atat puterea de cumparare a consumatorilor si companiilor europene, dar si transformand in praf economiile de o viata ale europenilor de varsta a treia. Este evident ca niciun politician european nu va accepta o astfel de solutie. Din aceasta cauza, actiunile mai multor banci europene scad impreuna cu actiunile bancilor italiene, semnalandu-se astfel existenta unei legaturi ombilicale intre sistemul bancar european si cel italian.
Politicienii europeni si specialistii Bancii Centrale Europene vor trebui sa manifeste o inventivitate iesita din comun pentru a gasi o solutie la criza italiana. Calculele cele mai optimiste care se vehiculeaza pe bursa zvonurilor indica un cost de peste 750 de miliarde de euro in urmatorii patru ani, sau cel putin 40 de miliarde pentru a mai castiga timp pana la mijlocul toamnei. Orice ar face establishment-ul european, este clar ca sfarsitul Uniunii Europene este din ce in ce mai aproape, iar sfarsitul crizei este din ce in ce mai departe. Acesta este cel mai incomod adevar al zilei de astazi.
sursa: cronicaromana.ro