A înțelege sau a schimba România?

Scriu de câțiva ani din viață, nu din cărți. Încerc să înțeleg ce se întâmplă cu noi și, dacă se poate, să-i ajut și pe alții să înțeleagă. Uneori această muncă de hermeneut îți poate aduce satisfacții, prieteni, întâmplări minunate. Găsești oameni cu care rezonezi, oameni care se bucură că altcineva le confirmă o spaimă, o neliniște sau o emoție. Chiar și a descoperi că nu ești singur când gândești ceva este o mare, infinită bucurie. Uneori îi ajuți pe unii să iasă din singurătate și să se alăture unui grup, alteori trebuie să suporți dezamăgirea unora care nu suportă adevărul ori poate adevărul Tău și care ar vrea să minți (să Te minți) doar pentru că minciuna respectivă este un slogan politic bun sau un adevăr politic convenabil și călduț, un adevăr care poate fi tras ca o plasă de camuflaj peste o realitate care arată rău.

Dacă încerci să cauți punctele de echilibru se poate întâmpla să sară cu topoarele pe tine extremiștii din ambele părți. La televizor, logica mioritică este să înjuri și să te deplasezi în direcția în care merge haita, nimeni nu mai dorește echilibru sau căutarea locului neutru unde ar putea să înflorească un gând, o idee. În noaptea de Revelion, prietenul meu Toni, un intelectual cu șapte decenii de viață trăite cu ochii deschiși, mă întreba cum se poate că emoția creează grupuri sau măcar mulțimi spontane, iar inteligența nu poate face lumea mai bună. Inteligența ar trebui să fie mai tare, ar trebui să reușescă niste construcții mai durabile, îmi mai spunea, plin de tristețe în glas, bătrânul profesor. Trăim într-o mare de superficialitate, într-un dezmăț al inconștienței și lipsei de responsabilitate pentru propriul destin istoric.

Ne scăldăm în vulgaritate cu voluptatea cu care ar trebui să căutăm lumina pentru a ieși dintr-un tunel al întunericului orbitor. Nu ne cutremurăm de spaimă când nu găsim ieșirea sau în jurul nostru se moare absurd și inutil. Nici măcar nu tresărim când vedem că piața publică este inundată de un ocean de vorbea goale. Ne prefacem în fiecare zi, lăsând România să trăiască tot mai mult doar în amintirea celor deveniti deja bătrâni. Personal, nu l-am crezut niciodată pe filosoful care a spus că ”Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri, important este însă a o schimba”, dar trăiesc această parte din viață care mă face să cred tot mai mult că există perioade nefaste din viață când obsevi că viața se desface de reflecție, sau poate invers, și oamenii pot trăi vegetal, fără a se simți singuri fără lumina gândului și culturii, când prostia nu doare, din contră, devine tot mai exuberantă, dă poftă de viață și se urcă sus, tot mai sus, în ierarhia socială.

Frumos proiectul adoptat de câțiva prieteni jurnaliști la câteva televiziuni de știri ”Oameni care schimbă România”. Dar nu ajunge s-o spui, nici să amesteci oameni veritabili cu clovi, maneliști și prostituate. Ei, prietenii mei jurnaliști, au la o apăsare de buton posibilitatea de a nu mai promova căderea și decăderea României. Ei pot să nu mai promoveze urâtul și ar fi contribuția lor cea mai tare la o schimbare de mentalitate.

Poate voi continua să scriu, poate o să mă opresc într-o zi, dar dincolo de acestea, azi, din prima zi a lui 2013 m-am trezit cu un gând, gând pe care altădată l-aș fi considerat o barbarie. Îl spun, azi, tuturor așa cum mi-a venit in minte: Să nu ne mai chinuim să înțelegem România, cred că trebuie să încercăm s-o schimbăm.

Anul 2013 ar putea fi un an al începutului schimbării adevărate pentru România. La mulți ani!

Autor: Vasile Dâncu

sursA: vasiledancu.blogspot.ro