Demografia este potrivnică, acumularea greoaie, iar investiţiile care să pună bazele unui nou ciclu solid de creştere mai degrabă lipsesc. Un număr apocaliptic a venit la începutul acestei săptămâni pentru a ne pune pe gânduri. 666! Potrivit datelor Băncii Naţionale a României, în primul semestru din acest an, investiţiile străine s-au cifrat la numai 666 milioane de euro, în scădere cu 19% faţă de perioada similară din 2012. O sumă derizorie dacă o comparăm cu banii care se învârt în lume, cu dimensiunea României, cu populaţia acesteia, cu nevoia de finanţare a economiei naţionale.
Cum pe plan intern punem cu greu piatră pe piatră în consolidarea capitalului autohton, avem mare nevoie de investiţiile străine de durată care să asigure ieşirea economiei româneşti din precaritate. Faptul că acest capital ne ocoleşte este semn rău pentru ce oferim în momentul de faţă, dar şi o piază rea faţă de creşterea pe care o aşteptăm cu toţii. Fără investiţii, aceasta mai degrabă va întârzia.
Ca să obţinem ritmul care să ne permită să ajungem din urmă ţările dezvoltate din Uniunea Europeană avem nevoie de intrări de miliarde de euro bune pe an, spunea guvernatorul BNR Mugur Isărescu, subliniind că nu putem antrena activitatea economică şi proiecte de anvergură preluând doar câteva sute de milioane de euro. Totuşi, de asta avem parte, de investiţii care la nivel agregat apar ca derizorii.
Mai vin pe la noi investitori de portofoliu care cumpără titluri de trezorerie pentru a susţine mâna spartă (şi hoţească) a statului, dar chiar natura lor ne spune că ei pot pleca la fel de repede. Sunt banii care pot genera o efervescenţă de moment, care îşi au rolul lor, dar nu neapărat cei de care avem nevoie. Fondurile europene, iarăşi, dacă vom îmbunătăţi accesarea lor, nu pot veni în proporţie mai mare de 4% din produsul intern brut, ceea ce înseamnă că volumul ar fi abia de 4-5 miliarde euro pe an în cazul unei absorbţii integrale; în plus, acestea au predilecţia de a fi investiţii greşite care pot ajuta întrucâtva la sulemenirea României, dar în niciun caz la dezvoltarea ei.
Abia investiţiile străine directe – adică intrarea în piaţă a unor nume noi, proiecte demarate de la firul ierbii, entităţi axate pe producţia nemijlocită, sume aduse de companii strategice care deja sunt în piaţa românească – sunt cele care pot împinge mai sus întreaga societate. De la acestea ne putem aştepta nu numai la crearea de locuri de muncă, dar şi la creşterea exporturilor prin conturarea unei poziţii mai bune a ţării în zona aşa-numitelor “tradables” (bunuri comercializabile).
Străinii însă nu ne caută. Nici germanii, nici americanii, nici chinezii. Corporaţiile din cele mai mari economii ale lumii abia dacă ne găsesc pe hartă. Ne-am reglat macroeconomic, deci teoretic, ar trebui să fim pe radarul investitorilor măcar din perspectiva că aceştia vor şti că nu ar trebui să suporte şi şocuri de volatilitate a economiei.
Într-o lume dominată de supracapacităţi, cu incertitudine legată de cerere pe fondul unei crize a creditului, apetitul pentru proiectele investiţionale pe termen lung este scăzut. Dincolo de tabloul general, România are şi problemele ei particulare care o fac neatractivă: infrastructura proastă, deteriorarea calificării forţei de muncă în ultimii 20 de ani, administraţia ineficientă, volatilitatea legislativă, justiţia care nu funcţionează, climatul ridicat de necinste din zona politică şi mediul de afaceri.
La sfârşitul anilor ’90 şi în prima parte a decadei trecute au venit cea mai mare parte a investiţiilor, însă în zonele de extragere a rentei: ciment şi materiale de construcţii, exploatare petrolieră, telefonie, distribuţie de gaz şi electricitate, bănci (monopolul producţiei de bani), lanţuri de retail. Când s-au terminat de împărţit aceste zone, s-au terminat şi banii străinilor. De aproape zece ani suntem ocoliţi de nerezidenţi atunci când i-am fi aşteptat pentru investiţii pe segmentul “tradables”.
Avem infrastructura de hipermarket-uri. Excelent! Acum ar fi nevoie şi de fabricile care să umple cu mărfuri româneşti rafturile acestora. Ne uităm încă după investitorii care să producă bunurile de care avem atâta nevoie şi pe care le importăm cu preţul hemoragiei de locuri de muncă: furculiţe, farfurii, conserve alimentare, undiţe, corpuri de iluminat, clanţe, lame de ras, ligheane de plastic, mănuşi, pantaloni, biciclete, lopeţi, aspiratoare, maşini de tuns iarbă. Nu la toate putem concura cu producţia din China, dar este exclus ca să fim atât de neajutoraţi încât să nu putem fabrica nimic din toate astea în România.
Aşteptând în continuare companiile străine care să aducă investiţiile directe pentru construirea unei economii axate pe producţia de bunuri, trebuie să luăm în calcul că demografia negativă arată culoarea “roşu” pentru investitorii de aiurea. Nu avem aici creşterea de populaţie care să ofere deopotrivă forţă de muncă şi un consum dinamic astfel încât să fim destinaţia preferată a plasamentelor marilor multinaţionale. Stimularea coagulării capitalului autohton (până nu îmbătrânim cu totul) şi direcţionarea acestuia către investiţiile productive trebuie gândită ca varianta complementară la capitalul străin cu care vrem să reconstruim România.
Până atunci, rămânem în derizoriul celor 666 milioane de euro cât au reprezentat investiţiile străine directe în primul semestru din acest an. O observaţie: criza financiară şi-a găsit punctul de întoarcere într-un minim la nivelul de 666 de puncte pe indicele S&P500 al Bursei de la New York. La semnul Fiarei, investitorii mari s-au reactivat la cumpărare şi de atunci acţiunile americane au crescut în medie cu peste 100%. Ce n-am da ca şi acest reper de 666 milioane de euro investiţii directe să fie un nivel minim în economia românească…
autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro