Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris și a lucrat o perioadă în spitalele pariziene, însă, în anul 1900 revine în țară, unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București.
Prelegerea cu care își deschide, în anul 1902, cursul de Fiziologie se numește„Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale”. În anul 1905, ține trei lecții faimoase:„Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”.
În concepția prof. Paulescu, exprimată în cadrul unuia dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, medicul are de îndeplinit o slujbă sacră. Pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40, „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“dr. Paulescu face următoarea afirmație: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.
Ucenicii prof. Paulescu primeau o educație profund creștină: „Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“.
Aurel Abramovici, unul dintre foștii săi studenți, vorbea cu admiraţie despre savantul român care a descoperit insulina: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“
Nicolae Paulescu a fost un medic care și-a iubit vocația și pacienții, de care se îngrijea cu multă atenție, atât trupește, cât și sufletește. Într-o zi, i-a fost adus la cabinet un bolnav sărac, plin de păduchi. Laborantul cabinetului s-a plâns, la vederea mizeriei pe care o lăsase în urmă, cel aflat în suferință: „Şi acesta fu cu păduchi!“ După ce profesorul i-a prescris bolnavului reţeta, împreună cu banii necesari pentru procurarea medicamentelor și l-a condus până la uşă, l-a certat dur pe angajatul său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“
Nicolae Paulescu era de părere că doar morala creştină deţine remediul patimilor care întemnițează sufletele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele – şi prin urmare şi patimile – îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“
Deși contemporanii săi darwiniști păreau imbatabili, totuși, dr. Nicolae Paulescu a avut mereu argumente științifice plauzibile, care îi întăreau afirmațiile: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“
Autor: Andreea Ilie
Sursa: Active News