Situația nu este specifică numai țării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii și civilizației lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populația locală, europeană, îmbătrânește și se împuținează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici și africani o înlocuiesc. După două mii de ani de creștinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe și mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertății și a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării și a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, dispariția ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide ușor-ușor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind ,,libertățile” individului. Sute de ani au încercat musulmanii să cucerească Europa cu sabia și n-au reușit. Pentru asta a curs sângele ca Dunărea, dar Europa a rămas Europa, continentul creștin, de sine stătător. Iată că astăzi musulmanii – și nu numai ei – cuceresc Europa prin dragoste. Ei își iubesc familiile, femeile și copiii și Dumnezeu le binecuvintează casele cu zeci de copii. Noi legalizăm căsătoriile homosexuale, încurajăm familiile uniparentale, promovăm ideea că un copil trebuie să vină pe lume numai cu mercedesul, pe când ei nu se supără și nici nu se tem ca pruncii să le vină și cu barza, așa cum veneau și la noi altădată. Noi, europenii, vrem bani, vrem avere, suntem stresați de grija îmbogățirii cu orice preț și nu mai știm de familie, de dragoste, de bucuria de a ține un copil în brațe. Asiaticii și africanii profită de legile noastre, de înlesnirile de la noi și se înmulțesc ca potârnichile. Mi-e teamă să mă gândesc la ziua când Europa va fi orice altceva, dar nu va mai fi Europa!
Până în 1989 era acea politică dictatorială, prin care avorturile erau pedepsite cu închisoarea, femeile brutalizate și controlate la perioade scurte, ca nu cumva vreuna să fie gravidă și să scape de supraveghere. S-a născut o generație de copii nedoriți, ,,ceaușeii”, copii ai fricii, ai nașterilor comandate. A venit 1989 și s-a sărit peste cal. Au început întreruperile de sarcină tot într-o veselie, oficial și neoficial. Milioane și milioane de prunci nevinovați, născuți sau nenăscuți, au fost uciși cu voia părinților, medicilor și celor cu putere de decizie. La un moment dat se vorbea la noi de peste douăzeci de milioane de avorturi oficiale, înregistrate, fără a mai vorbi de cele ilegale. Altfel spus, o a doua Românie aruncată la canal.
Altădată, copilul era socotit darul pe care Dumnezeu îl făcea unei tinere familii. Prin copil, Hristos însuși intra într-o casă. Tocmai de aceea erau socotite ,,familii românești adevărate” cele care aveau peste zece copii. Nu erau nici atunci vremuri de belșug și bunăstare. Dimpotrivă. Dacă am vedea documente din epocile respective, am înțelege că viața era mult mai grea, dar oamenii nu îndrăzneau să se atingă de viață pentru a rezolva problemele economice, financiare. Maria Lătărețu a fost al paisprezecea copil al familiei. Înainte de a se naște, s-a pus problema avortării ei. Părinții erau de acord, dar bunica s-a opus și a venit cu următorul argument: ,,- Dacă Dumnezeu trimite acest copil în lume, nu-i va da drumul cu mâna goală, ci-i va da și lui un pic de zestre, cu care să-și poată câștiga pâinea! Lăsați-l că nu va muri de foame! De unde mâncăm noi, șaisprezece, va mânca și al șaptesprezecilea!” Vorbă înțeleaptă, fiindcă Maria Lătărețu nu numai că și-a câștigat pâinea pentru ea cu talentul pe care i l-a dat Dumnezeu, dar și-a întreținut și părinții și frații din câștigurile ei.
Taina vieții este taina lui Dumnezeu. Numai El dă viața și numai El are dreptul să o ia, să o curme. Uciderea, pruncuciderea și sinuciderea sunt păcate grele, păcate de moarte. Fiecare părinte, fiecare familie, ar trebui să gândească mult mai profund înainte de a lua hotărârea de a-și ucide copilul. În primul rând, este creația lui Dumnezeu, darul și odorul Lui; în al doilea rând, sufletul părinților care acceptă uciderea unui prunc este suflet de criminal și va fi judecat ca atare; în al treilea rând, nu trebuie uitat că acel copil ucis și aruncat la canal ori în crematoriu poate ar fi fost un viitor savant, un viitor artist de seamă, poate părintele unui viitor neam. Este atâta nevoie azi în lume de capete luminate, ca să găsească leacuri pentru atâtea boli, ca să rezolve atâtea probleme cu care se confruntă lumea prezentă și cea viitoare! Fiecare dintre noi avem o misiune a noastră în acest mecanism social. Dacă nu existăm când și unde trebuie, acel mecanism se defectează și suferă tot angrenajul. O șaibă sau un șurub dacă lipsește, motorul se defectează. Așa este și în societate. Poate tocmai de aceea sunt atâtea lucruri anapoda, pe care nu le mai înțelegem, fiindcă cei care trebuiau să fie acolo, să le rezolve, au fost aruncați la tomberon de părinții lor! Nu avem voie și nu avem dreptul să defectăm mecanismul acesta, care este creația lui Dumnezeu!
Autor: Al. Stanciulescu-Barda
Sursa: Ziarul Natiunea