1. În sistemul Codului civil, posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile valorează proprietate – cel ce, cu bună-credință, încheie act translativ de proprietate cu o persoană care nu are calitatea de proprietar, devine proprietarul bunului (art. 937 alin.1 Cciv). Mai mult decât atât, cel ce se află în posesia unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul bunului (art. 935). În plus, persoana care nu deține un act translativ de proprietate încheiat cu un ne-proprietar, precum și hoțul, găsitorul bunului sau cumpărătorul bunului furat sau găsit, pot dobândi proprietatea asupra bunului prin posesie îndelungată, de minim 10 ani (art.939).
Așadar, pentru ca o persoană să devină proprietar al unui bun mobil prin simpla posesie, este necesară întrunirea mai multor condiții, cum ar fi:
(i) bunul mobil este susceptibil de posesie;
(ii) bunul mobil se află în posesia efectivă a unei persoane care a dobândit bunul de la un ne-proprietar;
(iii) posesorul bunului mobil este de bună-credință.
Datele cu caracter personal stocate digital, precum și surplusul comportamental, sunt bunuri mobile dematerializate, de unde concluzia că nu sunt susceptibile de posesia la care se referă art. 935-936 și art. 937 alin.1 Cciv.
Potrivit art. 252 Cciv, persoana are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane. Printre altele, persoana are dreptul la ocrotirea demnității sale, la intimitatea vieții sale private și la libertatea sa de conștiință. Principiul, evocat în termeni similari și de art. 58 alin.1 Cciv, este întărit de dispoziția din art. 58 alin.2 Cciv, potrivit căreia asemenea drepturi nu sunt transmisibile, precum și de art. 66 Cciv, din care rezultă că actele juridice care ar conferi valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută. Datele cu caracter personal și surplusul comportamental sunt fracțiuni ale personalității omului, ținând de componenta spirituală, sufletească, a omului, precum și de intimitate, de viața privată și de demnitate. Individul concret este proprietar ale acestor drepturi netransmisibile, iar nu un „ne-proprietar”. Ca atare, este greu de acceptat că o persoană poate fi deposedată legal de aceste elemente intrinseci ale identității sale. De altfel, între colectorul de date cu caracter personale și proprietarul acestora nici nu există act translativ de proprietate, întrucât omul obișnuit este în afara oricărei încunoștiințări sau informări asupra faptului că, atunci când utilizează instrumentele digitale/informatice, internetul, platformele de tranzacționare, rețelele de socializare, publicațiile, librăriile sau bibliotecile online etc., „contractează” cu privire la datele sale cu caracter personal și la surplusul său comportamental. De aceea, nu se poate vorbi de un consimțământ, nici măcar în varianta „acceptării fără rezerve a unei oferte de a contracta”, la care se referă art. 1182 alin.1 Cciv, ci de o error in corpore, destructivă de consimțământ. Și, în fine, colectorul datelor cu caracter personal și al surplusului comportamental nici nu este un posesor de rea-credință, așa cum rezultă din paragraful următor.
Cu toate acestea, datele cu caracter personal sunt permanent colectate, procesate și transformate în baze de date, care presupun nu numai depozitarea brută, ci și sortarea, „ambalarea”, „etichetarea” și supravegherea circulației juridice. Aceste baze de date, astfel organizate, iar nu datele cu caracter personal în sine, sunt produse sau servicii sunt susceptibile de posesie și apropriere. În comparație cu produsele și capacitățile logistice agricole, cerealele sunt datele cu caracter personal, iar silozurile sunt bazele de date.
Colectarea exhaustivă și intensivă a datelor cu caracter personal determină, dincolo de limitele vizibile și verificabile ale bazelor de date, surplusul comportamental, pe baza căruia se creează “produsele predictive”, adică estimările și predicțiile care ne transformă pe noi înșine în recoltă. Deși surplusul comportamental este, la rândul său, un bun cu o existență digitală, dematerializată, nesusceptibil de posesie, este empiric probat că, după recoltarea sa, colectorii își arogă drepturi de exploatare exclusivă, opozabile erga omnes, iar noi, toți ceilalți, avem obligația generală de non facere, adică de a nu face nimic de natură a impieta asupra liniștitei și utilei exploatări a obiectului „proprietății” (care „proprietate” poartă, totuși, asupra unor fracțiuni ale personalității noastre) …
2. Potrivit art. 937 alin.2 Cciv, hoțul sau găsitorul bunului mobil nu pot fi considerați proprietarii bunului prin simpla posesie. Adevăratul proprietar poate pretinde bunul chiar și de la un posesor de bună-credință (o persoană care nu a știut că a luat în posesie un bun furat sau găsit). Se poate formula o acțiune în revendicare, în termen de 3 ani de la data la care a pierdut posesia bunului. În mod implicit, dacă trece acest termen de prescripție, bunul poate râmâne în posesia celui care l-a dobândit cu bună-credință, însă bunul care se află încă în posesia hoțului sau a găsitorului poate fi revendicate oricând în interiorul termenului de 10 ani la care se referă art.939, după care intervine uzucapiunea.
În perioada 2004-2021, peste 17 miliarde de date cu caracter personal au fost compromise prin atacuri cibernetice1. Numai în anul 2021 au fost furate peste 5,9 miliarde de înregistrări de date de utilizatori. Fenomenul este în creștere accelerată. În asemenea condiții, nu se poate vorbi despre dobândirea proprietății prin simpla posesie.
Colectarea improprie și utilizarea ilegitimă a datelor cu caracter personal sunt reguli, iar nu excepții ale prezentului online.
Într-un studiu recent despre învățământul online, publicat de Washington Post, se demonstrează că digitalizarea a fost un portal enorm prin care s-a scurs un ocean de date cu caracter personal de la utilizatorii în necunoștință de cauză ai digitalului, către colectorii sau gestionarii de date cu caracter personal și către brokerii (comercianții, speculatorii) de date și, desigur, către hackeri. Aproape 90% dintre instrumentele educative online au fost concepute într-o asemenea manieră încât să trimită automat datele personale culese de la elevi direct companiilor tehnologice și brokerilor de date cu caracter personal, care le utilizează, aparent benefic, pentru a estima interesele elevilor și a prezice achizițiile pe care le-ar putea face2. Platformele de învățare online, când nu sunt chiar aplicații/companii deținute de cele 5 Big Tech (google, amazon, Facebook, Apple, Microsoft, prescurtat, GAFAM), distribuie automat datele cu caracter personal ale elevilor către GAFAM. Grav este că, sub sanțiunea refuzului accesului la platformă (deci, a refuzului actului de învățământ sau al dreptului la muncă), aceste platforme solicită accesul la aparatul foto/video, la contactele și la locația elevilor, chiar și atunci când aceste lucruri nu sunt deloc necesare. Unele platforme au înregistrat o apăsare a tastaturii chiar și înainte ca elevul să fi dat click pe comanda „submit” … Amețitoarea scală a acestor acte ilegitime de auto-împroprietărire asupra datelor cu caracter personal ale elevilor relevă enormul risc de invadare a intimității, iar când este vorba de copii, care sunt personalități în formare, vorbim de un adevărat dezastru în plină desfășurare, de pe urma căruia câteva entități care profită de sistem obțin profituri colosale și, corelativ, controlul asupra resurselor și asupra comportamentelor.
De asemenea, furtul de identitate digitală (phishing) a luat proporții colosale. Practic, nu există sistem digital suficient de sigur pentru ca datele noastre cu caracter personal să fie la adăpost de pirateria pe internet. În luna martie 2022, chiar site-ul Guvernului României a fost „spart” de hackerii ruși.
3. Între utilizatorii (deseori forțați) ai digitalului, pe de o parte, și colectorii de date cu caracter personal, pe de altă parte, există un uriaș dezechilibru de putere (imbalance of power), care face inutilă și chiar ipocrită reglementarea relativă la protecția datelor cu caracter personal.
Ghidul European Data Protection Board de aplicare a Directivei privitoare la protecția datelor cu caracter personal (GDPR) arată, la pct. 16, că este improbabil ca o autoritate publică să se bazeze pe un consimțământ real și informat al persoanei fizice la procesarea unor date cu caracter personal întrucât, ori de câte ori un colector, gestionar sau controlor de astfel de date face parte dintr-o autoritate publică, între funcționar și persoana fizică – simplu particular există un clar dezechilibru de putere (imbalance of power), care îl împiedică pe simplul particular să refuze să își dea acest consimtământ sau să aleagă alternative realiste la colectarea și stocarea datelor sale cu caracter personal. Dacă refuzul consimțământului este sancționat cu amenzi, este evident că simplul particular nu are de ales între a da sau a nu da acele informații cu caracter personal, ci între a fi sancționat sau nu. Între a lua sau a nu lua amendă, între a continua sau nu continua slujba (deci, între a avea sau a nu avea venituri de subzistență), omul simplu va prefera să nu ia amendă și să își păstreze slujba. Iar acesta este un caz clar de violență psihică, de natură a altera consimțământul la colectarea datelor cu caracter personal.
Discuția despre poziția de forță a autorității este identică în cazul corporațiilor globale care sunt titulari ai rețelelor de socializare, ai platformelor de tranzacționare sau de livestreaming, ai mass-media digitale, ai blibliotecilor online etc. Vorbim de aceeași dezechilibrare a puterii și de aceeași violență economică, viciu de consimțământ la contractare. De exemplu, rețeaua de socializare poate suspenda sau chiar bloca contul/pagina, cu consecința afectării drepturilor de autor, a afacerii, a libertăților democratice (mai ales a libertății de opinie și conștiință), îl poate „eticheta” negativ pe utilizator sau îl poate sancționa prin ocultare intenționată (shadow banning – degradarea postării/conținutului la coada listei de „noutăți”/newsfeed, pentru ca șansele ca restul utilizatorilor să vadă postarea/conținutul să fie cât mai mici). Banca poate, cu de la sine putere, să suspende sau să blocheze contul bancar, cu tot cu sumele accumulate în cont. Spitalele sau clinicile pot refuza internarea sau medicați. Patronul poate dispune concedierea. Mass-media poate arunca blamul public asupra „delincventului”, care va fi aruncat peste zidurile cetății (extra muros). Totul pentru refuzul comunicării/actualizării datelor cu caracter personal.
Raptul practicat în privința acestor bunuri dematerializate determină, deseori, încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra conținutului care apare și poate fi accesat pe internet și pe rețelele de socializare. Deși este de natură a afecta și publicațiile jurnalistice, editurile și instituțiile academice sau de cercetare, uzucapiunea ilegitimă asupra conținutului digital afectează mai ales persoanele fizice, inapte de dispute juridice sau administrative cu colectorii de surplus comportamental (a căror forță financiară și de lobby este mult mai mare decât resursele și răbdarea limitate ale simplilor utilizatori, persoane fizice).
Marile rețele de socializare se auto-descriu că păstrătoare ale valorilor și standardelor comunității, între altele, făcând un titlu de glorie din protecția drepturilor de proprietate intelectuală și realității faptelor.
Rețele de socializare se angajează să pună la dispoziția utilizatorilor, aparent gratuit, platforme digitale prin intermediul cărora utilizatorii să aducă în mod liber la cunoștință publică informații, opinii și opere (care sunt automat protejate de legislația în materia drepturilor de autor, prin simpla publicare). Însă faptele curente ale acestor rețele, care restricționează în mod arbitrar publicarea, reprezintă grave încălcări ale drepturilor de autor.
Opera și drepturile de autor asupra operei sunt strâns legate de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. Așa-numitul conținut (content) care apare și poate fi accesat pe rețelele de socializare este o operă, în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, opinia, mai ales cea argumentată și documentată, este o operă de creație intelectuală, care este obiect al protecției dreptului la autor. Dreptul la opinie este protejat și de Constituție. Restricționarea opiniei, mai ales pe criteriul artificial și necredibil al împărțirii știrilor în false și adevărate și al confuziei între știre și opinie, reprezintă o încălcare a dreptului de autor și este profund nedemocratică.
Legea protejează atât drepturile morale, cât și drepturile patrimoniale de autor. Printre drepturile morale de autor se numără dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică, precum și de dreptul de a retracta opera. Drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Numai autorului îi revine dreptul de a retracta opera, iar nu și unei terțe părți. În plus, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii. Autorul are și dreptul de a autoriza sau de a interzice distribuirea operei, precum și dreptul de a decide comunicarea publică, direct sau indirect, a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public. Prin distribuire, în sensul Legii drepturilor de autor, se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora. Comunicarea publică înseamnă inclusiv punerea operei la dispoziţia publicului prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât orice utilizator al rețelei să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual (art. 15 din Legea nr. 8/1996. Dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului. Așadar, dreptul de a interzice comunicarea publică sau punere la dispoziția publicului a operelor aparține numai autorului, niciun terț neputând lua astfel de decizii fără a încălca dreptul de proprietate intelectuală al autorului.
Corelativ cu drepturile autorului există obligațiile terților de a le respecta. În cazul unor rețele de socializare, prin punerea la dispoziție a unei platforme pe care titularii dreptului de autor pot aduce la cunoștința publicului operele lor și își pot distribui operele, proprietarul rețelei s-a angajat să garanteze utilizatorilor exercițiul nestingherit al acestui drept. Odată asumată această obligație, titularul rețelei nu poate decide restricționarea accesului publicului la operele autorului.
Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite unei persoane, alta decât autorul operei, nici chiar în situația acea persoană ar fi cesionarul unor drepturi de (re)distribuire a operei, conform unui contract de editare, să restricționeze în vreun fel aducerea operei la cunoștința publicului. Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorul poate solicita desființarea contractului de cesiune a dreptului patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl utilizează sau îl utilizează într-o măsură insuficientă şi dacă, prin aceasta, interesele justificate ale autorului sunt afectate considerabil. Mai mult, potrivit art. 56 din Legea 8/1996 dacă editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul păstrează remuneraţia primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract. În cazul în care editorul intenționează să distrugă copiile operei, rămase în stoc după o perioadă de 2 ani de la data publicării, şi dacă în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta este obligat să le ofere mai întâi autorului.
Așadar, cel care pune o platformă online la dispoziția unor autori pe care să își distribuie operele are obligația de a distribui respectivele opere, cenzurarea distribuirii acestora reprezentând o faptă ilicită.
Ștergerea conținutului, înghețarea contului, ocultarea intenționată (shadow banning), marcarea postării sau autorului ca periculos etc. reprezintă un rapt în formă continuată și, mult mai grav, un grav atac la democrație și la principiile constituționale privitoare la libertatea conștiinței.
Sigur, s-ar putea obiecta că utilizatorul rețelelor de socializare este liber să își publice opiniile pe alți suporți, materiali sau digitali. Dar este o obiecție simplistă, întrucât rețelele de socializare nu doar că au monopolizat distribuția informației și a opiniei, dar au la dispoziție și instrumentele și mecanismele automate de stigmatizare digitală a dizidenților și a „delincvenților” care încalcă așa-zisele standarde ale comunității (niciodată clare, niciodată stabile). Cu ocazia unei sancțiuni pentru astfel de „fapte”, împricinatul capătă un adevărat cazier digital, o decădere din dreptul la opinie care îl urmează nu numai în interiorul rețelei de socializare, ci și în toate mediile digitale cu care se înrudește sau cu care se aliază acea rețea pentru așa-zisa luptă contra „știrilor false”. Dacă cineva este sancționat pe Facebook, va fi sanționat și pe google, youtube, amazon, twitter etc., precum și în toate publicațiile main-stream pe care patronii acestor platforme le dețin – CNN, New York Times, Washington Post, The Guardian etc. Nu există amnistie, precripție sau reabilitare pentru „fapta” unui astfel de împricinat. Ca într-o exagerare distopică a unui romancier nu foarte priceput, vinovăția individuală a dizidentului (pe care nu o stabilește vreun judecător, ci o impune cenzorul sistemului) se extinde, incremental, la persoanele cu care dizidentul se află în legături strânse, juridice, vizibile pe internet. De exemplu, o persoană poate avea o prezență personală, de consumator, într-o rețea de socializare, dar și de membru al unuia sau mai multor grupuri, de titular al unei afaceri pentru care este nevoit să fie în rețea ca să aibă o minimă vizibilitate sau de coordonator al unor entități sau acțiuni non-profit (de exemplu, pentru protecția consumatorilor sau a drepturilor omului). Odată cu stigmatul personal, acea persoană capătă și un stigmat profesional sau filantropic, iar asociații, aliații sau colaboratorii săi vor fi „atinși” și ei de acest stigmat personal. Este o terifiantă vinovăție prin asociere, de tip nazist sau comunist, pe care o consideram cu toții revolută și imposibilă în trecutul recent.
O probă clară a acestui tip de sancțiune o reprezintă noile „condiții generale de afaceri” ale Facebook, care intră în vigoare din data de 3 ianuarie 2023 și care vor fi obligatorii tuturor celor cu proasta inspirație de a-și face reclamă pe această platformă cu 2,8 miliarde de utilizatori.
Cu titlu prealabil, trebuie remarcat tonul de-a dreptul dictatorial în care este redactat acest document. Iată câteva mostre: „ne veți transmite”, „veți respecta”, „putem respinge sau șterge orice reclamă, din orice motiv”, „veți plăti … toate sumele … precum și orice taxe aplicabile”, „suma pe care o datorați pentru orice comandă va fi calculată pe baza mecanismelor noastre de urmărire” (nota bene – Facebook nu doar că recunoaște, dar ține neapărat să facă opozabil tuturor spionajul permanent pe care îl derulează contra utilizatorilor și non-utilizatorilor), „sunteți responsabili de menținerea securității contului dvs.”, „ne veți despăgubi și nu ne veți considera responsabili”, „sumele scadente vor acumula o dobândă de 1% pe lună” etc. În contradicție cu art. 1203 Cciv, Facebook ne impune să îl scutim de garanția că reclama va ajunge la ținta stabilită și că va obține rezultatul selectat. În contradicție cu art. 10 din Legea nr.240/2004 privind răspunderea pentru produsele cu defecte, Facebook ne impune clauze de nerăspundere printr-un document imposibil de negociat/rejectat.
Documentul cu pricina este, aparent, unul destinat comercianților sau utilizatorilor care au și activități comerciale ocazionale. În realitate, documentul țintește mult mai sus și are incidență infinit mai mare, întrucât:
-reclamele, odată publicate pe platformă, devin informații publice, fiind (re)distribuite de Facebook, potrivit propiilor interese, oricăror alte persoane aflate în afara audienței țintă;
-dacă reclama se referă la teme sociale, politice sau electorale, Facebook va putea da oricui consideră necesar/util și conform (exclusiv) intereselor sale, acces la datele colectate cu ocazia publicării reclamei, timp de 7 (șapte) ani, indiferent dacă reclama mai este sau nu de actualitate;
-tot ce conține reclama sau materialele pregătitoare/ulterioare poate fi pus la dispoziția autorităților, dacă Facebook va considera de cuviință să o facă;
-ceea ce spuneți, postați, comentați în reclamă sau în legătură cu aceasta este colectat, împachetat și livrat (în funcție de interesele Facebook) utilizatorilor sau terților.
Așa cum rezultă din secțiunea „centrul de ajutor”, Meta Platforms Ireland Limited („Meta”, „noi”, „al nostru/a noastră” sau „pe noi”) prelucrează informațiile pe care le colectează de pe platformă „chiar dacă nu sunteți utilizator Faceebook, Messenger sau Instagram și/sau nu aveți cont la noi (sunteți non-utilizator)”.
Oricât de șocantă, aceasta informație este reluată și agravată de aceste afirmații de pe paginile imediat următoare:
(i) „în cele din urmă, vom utiliza agenda încărcată (contactele din telefon și adresele de e-mail, n.n., Gh. P.) și pentru a investiga activitatea suspectă din cadrul produselor meta, precum și pentru a ne menține platforma sigură și securizată; de asemenea, desfășurăm activități de business intelligence și de analiză folosind agendele încărcate… ;
(ii) „partajăm datele non-utilizatorilor (adică, ale persoanelor care nu au absolut nicio legătură cu Facebook, Instagram, Messenger etc. – n.n., Gh. P.) pentru a putea furniza funcția Încărcarea contactelor și în scopurile descrise mai sus;
(iii) „păstrăm informațiile cu caracter personal ale non-utilizatorilor atât timp cât este necesar”;
(iv) „… vă păstrăm datele de contact … inclusiv după ce ne-ați solicitat ștergerea acestora” (???!);
(v) „transferăm informațiile non-utilizatorilor din Spațiul Economic European în Argentina, Israel, Noua Zeeleandă, Elveția și Canada”;
(vi) „bazându-ne pe derogări de la UE sau pe clauze contractuale, transferăm datele (non)utilizatorilor europeni și în SUA, chiar dacă nu există nicio decizie privind caracterul adecvat al nivelului de protecție cu privire la SUA” (??!!);
(vii) temeiul legal în baza căruia prelucrăm datele îl reprezintă „interesele noastre de a opera și de a le furniza utilizatorilor noștri funcțiile noastre … pentru ca utilizatorii noștri să se conecteze mai eficient cu contactele lor”.
Așadar, pentru Facebook, temeiul legal al unui asemenea comportament discreționar și intruziv îl reprezintă … „interesele legitime” ale Facebook! Un asemenea comportament ar fi determinat excluderea definitivă de pe platoformă a oricărei persoane fizice sau juridice care ar fi îndrăznit să spună așa ceva, dar regulile, valorile comunității, standardele Facebook nu sunt aplicabile Facebook, desigur.
A avea cont la una dintre rețelele de socializare sau de comunicare instant deținute de Meta înseamnă a intra într-o matrice submisivă din care nu există scăpare, chiar și în condițiile în care supusul ar solicita ștergerea contului. Greșeala de a utiliza pentru reclame aceste platforme este sancționată cu legarea de „glia” digitală timp de cel puțin 7 (șapte) ani. In plus, intrând în matrice, supusul determină, fără voia sa, intruziunea agresivă în viața privată a non-utilizatorilor care au nimerit în agenda sa de „contacte”. Toți cei care au fost capturați digital sau măcar atinși, direct sau indirect, de Meta, sunt spionați permanent, în intenția aparent benefică de a depista la timp activități suspecte sau periculoase pe platformă. Nu mai este doar despre faptul de a fi, în fața autorităților statului profund, suspecți toți de spălare de bani și finanțare a terorismului. Acum este mai ales despre faptul de a fi, în fața unei corporații multinaționale intruzive care își scrie și își impune propriile legi draconice, suspecți toți pentru orice nu concordă cu interesele „lgitime” al zisei corporații.
Acest sistem este, pur și simplu, expresia ultimă a totalitarismului inchizitorial. Ca orice totalitarism, ca orice construcție artificială contra naturii umane. Și acest sistem va eșua.
Autor: Gheorghe Piperea