Si iata, tocmai ma pregateam sa exclam in sinea mea, entuziasmat: ”Traiasca civilizatia!”, ca brusc am inceput sa ma indoiesc de toate:
”Oare s-o fi realizat asta macar pentru copii de pe Nevski Prospekt? Nu cumva nu-i decat un miraj si aici, si numai ni se arunca praf in ochi?”.
Stiti domnilor, mi-am dat seama ca-i un miraj sau, ca sa ma exprim mai bland, ca-i aproape un miraj si ca, daca aici, pe Nevski, nu se jupoaie pielea tatilor sub ochii copiilor, asta nu-i decat o simpla intamplare, datorata unor, ca sa zicem asa,”circumstantele care nu depind de public”, cat si, evident, faptului ca aici sunt sergenti de strada. (…) Imi inteleg cuvintele in sensul lor literal. Inteleg literalmente jupuirea pieilor, chiar aceea care s-a intamplat asta vara in Bulgaria si cu care le place atat de mult turcilor victoriosi sa se indeletniceasca. Si tocmai despre aceasta jupuire eu afirm ca, daca nu exista pe Nevski, e ”doar o intamplare, datorata unor circumstante care nu depind de noi” si in primul rand pentru ca deocamdata asa ceva este interzis, ca altfel, cu toata civilizatia noastra, nu ne-am da in laturi sa o facem.
Dupa parerea mea, daca este sa spunem lucrurile pana la capat, oamenii se tem pur si simplu de un obicei, de o regula luata drept litera de lege, aproape de o prejudecata; dar daca cineva dintre oamenii ”competenti” ”ar demonstra” cat de cat ca pentru cauza comuna ar fi chiat util sa jupoi uneori pielea de pe cate o spinare si ca, desi operatia este dezgustatoare, totusi ”scopul scuza mijloacele”, deci, daca cineva s-ar pronunta in acest sens intr-un stil adecvat si in circumstante propice, atunci, credeti-ma, imediat ar aparea si executori, ba dintre cei mai bucurosi. O, sa admitem ca acesta este paradoxul meu cel mai ridicol! Sunt primul care voi semna cu ambele maini sub aceasta definitie, dar, cu toate acestea, va incredintez ca lucrurile s-ar petrece exact asa. Exista civilizatie, exista si legile ei, exista chiar si o incredere in ele, insa, daca ar aparea o moda noua, o multime de oameni s-ar si schimba imediat. Evident, nu toti, dar ar ramane un grup atat de restrans incat chiar noi doi, cititorule, ne-am mira si inca nu se stie de ce parte ne-am trezi: intre cei jupuiti ori printre jupuitori?
Mi se va striga, desigur, in fata, ca toate acestea sunt baliverne, ca niciodata n-ar putea aparea o asemenea moda si ca macar atata lucru a realizat civilizatia. Domnilor, cata credulitate in partea dumneavoastra! Radeti? Ei bine, dar in Franta (ca sa nu aruncam o privire mai pe-aproape), in anul 1793, oare nu s-a instaurat exact aceasta moda a jupuirii pieilor, si inca sub forma celor mai sfinte idealuri ale civilizatiei, Rousseau si Voltaire! O sa-mi spuneti ca a fost vorba de cu totul altceva si ca asta s-a intamplat demult, insa va rog sa observati ca fac apel la istorie numai ca sa nu vorbesc despre prezent. Credeti-ma, totdeauna e posibila cea mai deplina aberatie si in mintile, dar si in inimile oamenilor, iar la noi, chiar in epoca pe care o traim, nu numai ca este posibila, dar e si inevitabila, judecand dupa mersul lucrurilor. Ia sa vedeti daca multi sunt de acord atunci cand definesc binele si raul. Si asta nu in nu stiu ce ”adevaruri”, ci chiar de la prima intrebare pusa. Si cu cata rapiditate au loc la noi schimbarile si volte-face? [schimbare brusca si totala de opinie– cu precadere in politica – n.ed.] Ce inseamna valetii de cupa de la Moscova? Mi se pare ca nu sunt decat acea parte a fractiunii nobilimii ruse care nu a suportat reforma taraneasca. Chiar daca ei insisi nu sunt mosieri, sunt insa fii de mosieri. (…) Si nu numai reforma taraneasca a fost cauza, pur si simplu nu au suportat ”noile idei”:
”Daca tot ce am invatat, cica, nu sunt decat prejudecati, atunci de ce le mai urmam? Daca nu exista nimic, inseamna ca putem face totul – iata ideea!”.
Observati ca este o idee incredibil de raspandita, o impartasesc noua zecimi din adeptii noilor, cu alte cuvinte, noua din zece progresisti nu sunt capabili sa inteleaga altfel noile idei. (…) A, desigur, omenirea a acumulat de veacuri o multime de reguli de umanitate si unele dintre ele trec drept intangibile. Insa eu vreau doar sa spun ca, in pofida tuturor acestor reguli,
principii, religii, civilizatii, intotdeauna se salveaza o mica parte, cea mai neinsemnata, a omenirii; ce-i drept, aceasta iese victorioasa, dar numai in cele din urma, iar la ordinea zilei, in mersul curent al istoriei, oamenii raman parca aceiasi pentru totdeauna, adica in marea lor majoritate nu au o conceptie cat de cat ferma nici despre sentimentul datoriei, nici despre sentimentul onoarei, si daca ar aparea o moda cat de cat noua, imediat ar incepe sa alerge cu totii in pielea goala, ba inca si cu placere. Exista reguli, insa oamenii nu sunt deloc pregatiti pentru ele. Mi se va spune: pai nici nu-i nevoie de pregatire, e suficient sa gasim doar aceste reguli! Asa sa fie, si oare vor rezista mult timp regulile, oricare ar fi ele, daca tinem mortis sa alergam in pielea goala?
Dupa parerea mea, un adevar ramane clar: e posibil sa gandesti si sa simti de unul singur si dintr-o data, dar sa devii om dintr-o data nu e posibil, ci trebuie sa iti faci ucenicia de om. Aici e vorba de disciplina. Tocmai aceasta disciplinare neobosita a sinelui e respinsa de unii din ganditorii nostri contemporani: ”a existat, cica, prea mult despotism, e nevoie de libertate”, iar marea majoritate nu este condusa de aceasta libertate decat la un servilism de lacheu fata de ideile straine, caci grozav ii place omului tot ce i se serveste de-a gata. Mai mult chiar: ganditorii proclama legi generale, adica reguli conform carora toti vor deveni subit fericiti, fara nicio ucenicie, imediat ce regulile vor intra in vigoare. Insa, chiar daca un asemenea ideal ar fi posibil, cu oamenineispraviti nu s-ar infaptui niciun fel de reguli, nici cele mai evidente. Disciplinarii neobosite si muncii neintrerupte asupra sinelui ar putea sa li se consacre cetateanul nostru. Cu acest travaliu generos asupra sinelui ar fi trebui sa incepem, pentru ca mai apoi sa putem face aceasta ”destelenire” a noastra, altfel n-ar mai avea rost sa rasturnam brazdele”.
Da? Insa principalul lucru pe care nu-l stim este ce e bine si ce e rau. In acest sens, ne-am pierdut orice simt. Am spulberat toate autoritatile vechi si am instaurat altele noi, insa cei mai inteligenti dintre noi nu cred in noile autoritati, iar cei mai curajosi se prefac din cetateni valeti de pica. Si asta inca nu-i tot.
Zau ca nu-i mare lucru sa se apuce de jupuit pielea de pe spinari, ba inca si proclamand ca operatia este utila pentru cauza comuna si ca, deci, este sfanta. Cum, in ce sens sa incepi munca asupra sinelui, daca nu stii ce e bine si e rau?
(…) Nu, e nevoie …sa fie recunoscut acelasi adevar, adevarul lui Hristos, recunoscut pentru fiecare credincios. Macar pe undeva trebuie sa se pastreze acest adevar, macar o natiune trebuie sa poarte lumina. Altfel ce se va intampla? Totul se va intuneca, se va invalmasi si se va scufunda in cinism. Daca nu veti mentine moralitatea indivizilor luati in parte, cum va mai putea trai intregul organism al poporului? E nevoie de autoritate, e nevoie de un soare care sa lumineze. (…) Altfel riscam sa inaltam un stindard cu inscriptia: Apres nous le deluge (Dupa noi, potopul!). Se poate ca o ”civilizatie” atat de glorioasa sa-l conduca pe omul european la aceasta deviza, sfarsind-o astfel cu el?
(F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Polirom)