Explicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple şi nu au legătură doar cu prăbuşirea preţului aurului în ultima jumătate a acestui an (de la 1.600 de dolari/uncie până către 1.200 de dolari, după ce în urmă cu doi ani atinsese un maxim de 1.900 de dolari). Una dintre principalele cauze e creşterea costurilor de producţie ale unei uncii de aur care, de la declanşarea crizei, a ţinut pasul cu creşterea preţului aurului şi a continuat să crească şi după ce preţul aurului a intrat pe un trend descrescător accelerat. Doar costurile de exploatare propriu-zise au sărit de la 280 de dolari/uncie (în 2005) la 775 de dolari/uncie (în 2012). Acestora li se adaugă taxele, impozitele şi redevenţele (cu pretenţii – justificate – din ce în ce mai mari ale ţărilor care deţin resurse, cu reconoaşterea, măcăr în parte, a unor costuri de mediu şi sociale suportate până nu cu mult timp în urmă aproape integral de către ţările şi comunităţile locale). Bonus: garanţii şi asigurări din ce în ce mai scumpe. Astfel, costul real al producerii unei uncii de aur trece de 1.300 de dolari (vezi grafic, în dreapta, cu menţiunea că, între timp, preţul unei uncii de aur a căzut către 1.2000 de dolari).
În aceste condiţii, marile companii sunt obligate să-şi finanţeze (din împrumuturi de pe piaţa de capital) producţia şi să opereze tăieri masive de costuri. De altfel, doi din dintre giganţii domeniului, Barrick Gold şi Newmont au anunţat deja, în ultimele săptămâni, concedieri masive – câte o treime din angajaţii de la sediile centrale din Toronto, respectiv din Denver. Mai mult, proiectele gigantice au fost redimensionate sau amânate. Măsurile sunt însă insuficiente, spirala prăbuşirii fiind întreţinută de condiţiile tot mai grele de obţinere a finanţărilor (cu mai multe condiţii, termene mai restrictive şi, mai ales, dobânzi mai mari). Astfel, cu cât preţul aurului e mai jos, cu atât costul de producţie va creşte (din cauza dobânzilor de finanţare tot mai mari).
Situaţia din ultimele luni confirmă (la fel ca în alte cazuri) că piaţa acţiunilor companiilor miniere de exploatare a aurului a fost una mult umflată, fără acoperire în producţia efectivă de aur. Deţinerea de licenţe de exploatare a unor zăcăminte de minereuri aurifere (indiferent de faptul că erau sau nu exploatate) a fost o afacere în sine, cu riscuri mult mai mari însă decât cele ale tranzacţiilor cu aur. „Profeţii aurului”, în frunte cu Kaplan, Paulson, Steinmetz şi alţii pot fluiera a pagubă. De miliarde de dolari. Să nu le plângem însă de milă: ceea ce au pierdut nu au avut, de fapt, niciodată (valoarea de piaţă a unei afaceri care nu are susţinere reală în producţie a fost şi va fi mereu o ficţiune).
Pentru Gabriel Resources (compania care vizează aurul de la Roşia Montană) situaţia este şi mai proastă. Fiind o companie junior, şansele de a obţine 1,5 miliarde de dolari ţin de fantezie (suma necesară pentru investiţia iniţială, în situaţia, oricum destul de improbabilă, că îşi va rezolva toate probleme legale). Cu atât mai mult cu cât suma anunţată e de aşteptat să crească (datorită problemelor legate de costurile finanţării, prezentate mai sus). Singurul lucru la care mai pot spera acţionarii Gabriel (cu marii perdanţi Kaplan, Paulson, Steinmetz, Newmont printre ei) este să scape de aceste expuneri devenite toxice cât mai repede şi la un preţ cât mai acceptabil (săptămâna trecută preţul acţiunilor Gabriel a coborât sub preţul cu care au fost achiziţionate de cei enumeraţi în anii 2008-2009). Iar acest lucru poate explica şi agitaţia incredibilă a politicienilor autohtoni (cu diferite datorii către companie) de a rezolva acte şi avize favorabile proiectului de la Roşia Montană: nu pentru ca proiectul în sine să pornească, ci pentru a putea sălta cât de cât cotaţia la bursă, înainte de a fi prea târziu pentru marii „investitori” din spatele afacerii. Ce şi de ce sunt îndatoraţi politicienii autohtoni „marilor investitori” e o altă discuţie.
Autor:
Sursa: voxpublica.realitatea.net