Gordon G. Chang, un colaborator al revistei Forbes, a numit acest gigantic plan de urbanizare „un experiment în stilul anilor 50“. Chang scrie că guvernul are în plan o mutare forțată a populației la oraș: „250 de milioane de oameni vor fi mutați de la sat la oraș în următorii doisprezece ani“. Se doreşte ca șaptezeci la sută din populația Chinei – aproximativ 900 de milioane – să locuiască la orașe până în 2025.
Plănuita „zonă economică Bohai“ va lega Beijingul de Tianjin. China intenționează să creeze zone urbane de 100 de milioane de locuitori, înconjurate de ciorchini de orașe mai mici a căror populație să fie cuprinsă între 10-20 de milioane de locuitori. În următorii 20 de ani, liderii chinezi plănuiesc să construiască anual câte un nou oraș.
Mulți dintre sătenii strămutați erau țărani autarhici, produceau și consumau propriile lor produse. Aceasta este, potrivit guvernului chinez, marea problemă: „Dacă jumătate din populația Chinei începe să consume, creșterea este inevitabilă“, a spus Li Xiangyang, directorul adjunct al Institutului de economie și politică mondială. „Acum această populație trăiește în zone rurale, unde nu consumă.“
Viziunea „creșterii inevitabile“ nu are o bază solidă, ca să nu spunem mai mult. În timp ce altor țări le-au trebuit secole pentru a se urbaniza, China are în plan să orchestreze acest plan masiv de urbanizare în câteva decenii: „Chinezii cred că țara lor va deveni automat o țară dezvoltată cu o economie viguroasă dacă vor construi mai multe orașe“, a spus Chang. „Ei uită că în alte societăți orașele au crescut organic, nu au fost create prin dispoziții date de birocrați din ministerele planificării“.
Reporterul Ian Johnson de la New York Times scrie: „Enorma dizlocare a cauzat deja șomaj și alte rele sociale. Unii dintre tinerii proveniți de la țară au noroc dacă găsesc o slujbă care să le ofere un venit de subzistență de 150 dolari pe lună… Disputele legate de terenuri dau naștere la mii de proteste în fiecare an. Zeci de cazuri s-au înregistrat în ultimul timp, când oamenii au ales să-și dea foc decât să se mute forțat la oraș“.
Planurile de urbanizare au produs mari stricăciuni peisajului rural. „În lungul și latul Chinei, buldozerele pun la pământ sate care datau de pe vremea vechilor dinastii“ scrie Johnson. „Zgârie-nori țâșnesc în mijlocul câmpiilor prăfuite și al dealurilor verzi.“ Țărani în vârstă sunt obligați să muncească în noile fabrici sau să-și găsească alte joburi la oraș, unde cu greu pot face față competiției lucrătorilor mai tineri. „Pentru noi este o nouă lume aici la oraș“, i-a spus lui Johnson un fost țăran care se ocupa cu cultivarea grâului. Acum el muncește ca paznic de noapte la o fabrică. „Toată viața mea am lucrat cu brațele la câmp; oare am eu educația necesară să fac față orășenilor?“
Johnson scrie că unora „le este teamă că zonele rurale ale Chinei sunt din nou locul unei radicale inginerii sociale (care amintește de „Marele Salt Înainte“ al lui Mao). Chang, mai explicit, face o comparație între saltul de ieri și cel de azi, numind încercările de industrializare forțată a lui Mao, care au cauzat foamete, „cea mai catastrofală tentativă de dezvoltare economică și de inginerie socială pe care a cunoscut-o vreodată istoria“.
Noua încercare de a centraliza mulţimi de oameni, de a distruge comunitățile și tradițiile locale nu poate să nu aibă consecințe extreme. Să sperăm că repercursiunile vor fi mai puțin severe decât acelea din timpul „experimentului social“ maoist care a produs 45 de milioane de morți.
Autor: Gracy Howard
Traducere de Ovidiu Hurduzeu