După o pauză, nu tocmai scurtă, am revenit, aşa cum am promis, pentru prima parte a unui documentar de sinteză, The Power Principle: Part 1 – Empire, realizat de genialul Scott Noble, dintre ale cărui creaţii, sub marca Metanoia, am mai avut privilegiul de a traduce alte trei documentare excelente: Psywar, Human Resources şi Lifting the Veil, intenţionând fireşte să traduc şi următoarele două părţi, într-un viitor, sper eu, destul de apropiat.
Desigur că subiectul nu este unul nou, dar, aşa cum afirmam cândva, mă bucur că după 1989 măcar un singur lucru bun s-a întâmplat, că poate fi abordat acest subiect spinos al imperialismului american, fără a fi atacat imediat şi etichetat drept “coadă de topor comunistă”.
Dacă verificaţi pagina “Cuprins” a blogului, veţi constata că n-am fost deloc timid şi am tratat acest subiect în alte postări, una intitulându-se chiar aşa Imperiul american – Plaga “democratică” a planetei, fiindcă vă reamintesc că SUA este laboratorul de teste al ocultei mondiale, de unde toate “binefacerile” sclaviei capitaliste actuale sunt apoi exportate, sub masca globalismului, în întreaga lume.
Când am dat, pentru prima dată, peste cărţi dedicate acestei problematici, cu mulţi ani în urmă, trebuie să recunosc că am zâmbit fugar, aşteptându-mă la exagerări de genul celor întâlnite în filme, când orice obidit se adresează forţelor de ordine cu apelativul duios “fasciştilor”, deşi, pe de altă parte, cunoscând obsesia pentru simboluri vizuale a ocultei planetare şi, mai ales, legislaţiile draconice care interziceau utilizarea de simboluri naziste, mă intriga destul de mult, pe atunci, faptul că trupele speciale americane (SWAT, FBI, DEA ş.a.m.d.) aveau tupeul de a folosi căşti aproape identice cu ale trupelor Wehrmacht sau SS, lucru subliniat, de altfel, şi în filmul Matrix al fraţilor Wachowski.
De atunci încoace, am aprofundat din plin această tematică, iar în postarea amintită mai sus am preferat să insist pe agresiunile la scară planetară ale imperiului american, din secolul XIX, imediat după definirea mizerabilei doctrine Monroe, din 1823, ce încerca să pună stavilă lăcomiei puterilor coloniale tradiţionale, europene, aparent doar în cele două Americi, în nici un caz din motive altruiste, ci fiindcă acestea nu mai aveau loc de propria lăcomie manifestată de hrăpăreţii conducători ai nou răsăritei puteri coloniale americane.
Secolul XX l-am tratat doar enunțiativ, filmul de faţă compensând din plin şi extrem de inspirat această omisiune a mea de atunci, aşa cum vă veţi convinge dacă veţi avea răbdarea de a-l viziona în întregime şi îmi fac şi eu mea culpa, insistând pe aceste repere cronologice.
Trebuie să recunosc, de asemenea, că filmul m-a dezamăgit, puţin, prin tratarea expeditivă a loviturii de stat din România anului 1989 şi chiar şi prin apelativul “stalinist” asociat lui Ceauşescu, fiind mai mult decât evident că Noble nu stăpâneşte subtilităţile acestui subiect.
Ceauşescu poate fi considerat oricum, dar în nici un caz stalinist, fiindcă tocmai distanţarea de politica agresivă stalinistă i-a atras “simpatia” temporară a occidentului, în anii ’70, care s-a volatilizat, desigur, rapid, când acesta s-a trezit din euforie şi a realizat intenţiile murdare, globaliste, ale FMI şi Băncii Mondiale, care i-au băgat pe gât, sub masca prieteniei, credite împovărătoare, o primă etapă a asasinării economice, în viziunea lui John Perkins, pe care-l veţi vedea şi în acest film.
Copil fiind, am realizat rapid marea minciună a celui de-al doilea război mondial şi, mai ales, a războiului rece, dând în biblioteca tatălui meu peste o carte excelentă, scrisă de un rus L. A. Bezimenski, “Generalii germani cu şi fără Hitler”, pe care o mai puteţi găsi, încă, prin anticariate.
Până la această carte nu mă confruntasem cu lăcomia abjectă a stăpânilor lumii şi nu-mi puteam explica ilogica dezvoltare a unei Germanii revanşarde şi înarmată până-n dinţi, în numai 20 de ani, dintr-un imperiu german şi altul austro-ungar în ruine la 1918 şi în condiţiile drastice ale tratatului de la Versailles, încheiat în data de 28 iunie 1919, la exact 5 ani de la asasinarea oportună a arhiducelui Franz Ferdinand.
Am deschis fireşte cartea la poze – fiţi indulgenţi, eram doar un copil – şi, cum o imagine valorează cât o mie de cuvinte, am aflat imediat răspunsul la dilema mea, din miile de tancuri şi camioane americane, „ambarcate” în nesfârşite garnituri feroviare, care erau exportate în Germania, numai din milă desigur: doar nu erau să-şi ruineze bieţii militarişti prusaci cizmele lăcuite, mărşăluind în absenţa tancurilor.
Din nefericire, tot pozele mi-au creat coşmaruri, neputând înţelege, în inocenţa mea – din moment ce nişte şacali ca Hitler, Goebbels, Himmler sau Goring păreau să se fi sinucis, tot convenabil, iar alţii ca Ribbentrop sau Rosenberg sau Keitel fuseseră judecaţi aspru şi spânzuraţi ca nişte criminali în masă, ce şi erau – cum o pleiadă întreagă de foşti generali germani erau prezentaţi în carte pe poziţiile postbelice de directori de corporaţii sau conducători de servicii secrete ca Reinhard Gehlen sau, de ce nu, de programe spaţiale americane, ca Werner von Braun.
M-am indignat fireşte şi mi-am pus toată speranţa în dreptatea care învinge întotdeauna – cel mai des prin decesul opozanţilor, într-un final – şi care ar fi putut fi împărţită, desigur, de vajnica poliţie internaţională, INTERPOL, creată să ne păzească pe noi, muritorii de rând, de marii criminali, voiajori peste graniţe interstatale.
Şi iarăşi eram inocent, neştiind că printre directorii INTERPOL s-au numărat şi Otto Steinhäusl, Reinhard Heydrich, Arthur Nebe şi Ernst Kaltenbrunner, toţi generali SS în tinereţea lor zbuciumată.
Apropo, că tot veni vorba de Heydrich şi fiindcă am criticat cândva Wikipedia, în aparenta sa verticalitate strâmbă, susţinând că ridică în slăvi globalismul, mi-a sărit în ochi o frază foarte delicată, referitoare la Heinrich Himmler:
“Era cunoscut ca având bune capacităţi organizatorice şi pentru selectarea de subordonaţi extrem de competenţi, ca Reinhard Heydrich, în 1931.”
Dacă vă pasionează subiectul şi doriţi să aflaţi cât de “competent” a fost Reinhard Heydrich la vremea lui, îi puteţi studia cariera de profesionist în genociduri, în calitate de şef al Gestapo şi Kripo, de fondator al unuia dintre cele mai abjecte servicii de informaţii din lume (de parcă ar exista şi alt gen), Sicherheitsdienst sau SD şi, mai ales, ca Reichsprotektor al Boemiei şi Moraviei.
Dar, destul cu cel de-al doilea război mondial, chiar dacă istoria îşi dovedeşte ciclicitatea apropiindu-ne vertiginos de edificarea statului fascist mondial, prevăzut de George Orwell în a sa carte “profetică”, Nineteen Eighty-Four (1984) – care nici nu era greu să pozeze în profet, în calitatea sa de iniţiat, ca membru al organizaţiei masonice Fabian Society.
S-a schimbat ceva în lume din 1945 şi până azi ?
Dacă veţi sesiza în film discursul nesimţit al lui Alexander Haig, alt favorit al sorţii – general, fost secretar de stat al lui Reagan, şef de cabinet pentru Nixon şi Ford şi fost secretar general al NATO – ale cărui fapte vorbesc de la sine, prin implicarea sa directă în războaiele murdare din Malvine şi Liban, veţi realiza că imperialismul american este de-a pururea la apogeu.
Un alt argument ar fi asemănarea perfectă dintre US Patriot Act, al îngălatului stupid George W. Bush, concretizat în principal prin înfiinţarea Homeland Security şi Enabling Act al lui Hitler, din 1933, care a condus la înfiinţarea Gestapo, dar nu insist pe acest subiect, lăsând cunoscătorilor limbii engleze plăcerea de a o face singuri, urmărind acest link, de exemplu.
Cum altfel decât stat totalitar sau dictatorial sau imperialist ar putea fi definit SUA, în condiţiile în care “doctrina securităţii naţionale” – de fapt, o doctrină mafiotă, după cum susţine Noam Chomsky – contabilizează drept ameninţări directe, la adresa statului american, orice eveniment politic minor, desfăşurat într-o insulă uitată de Dumnezeu, dar nu de Ronald Reagan, ca Grenada de exemplu ?
De ce să ne mai mirăm şi să ne indignăm de crimele în masă comise de Leopold al II-lea al Belgiei şi de urmaşii lui în Congo, dacă nu uităm că această familie “regală” este încă una dintre creaţiile zarafilor mondiali Rothschild ?
Singurul regim socialism din lume, cel chilian al lui Salvador Allende, care contrazicea flagrant doctrina războiului rece, fiind singurul rezultat din alegeri corecte, populare şi nu impus samavolnic, cu secera şi ciocanul bolşevicilor, a fost eliminat, fără cruţare, printr-o lovitură de stat regizată de o stârpitură gen Kissinger, care nici măcar nu minte convingător în declaraţii, bâlbâindu-se ridicol, după cum veţi vedea în film.
Un alt nemernic, Robert McNamara, fost secretar al apărării sub Kennedy şi Johnson şi unul dintre principalii instigatori ai războiului din Vietnam, se dă singur de gol, fiindcă nici măcar nu se poate debarasa de limbajul de lemn masonic, aruncându-ne drept în faţă stupida lor “ordine răsărită din haos”, vorbind penibil despre aberaţia unor “anumite metode dictatoriale aplicate într-un cadru democratic” şi considerându-l pe criminalul general Suharto ca pe un exponent mondial al unei administraţii în spiritul noii ordini.
Mai aveţi cumva dubii ce ne aşteaptă, dacă se va ajunge să fie edificată această nouă ordine mondială, glorificată de politicieni, iezuiţi şi cămătari internaţionali, căreia până şi un papă, Ioan Paul al II-lea, i-a dedicat un întreg discurs de An Nou, în 2004 ?
Datorăm banilor familiei sataniste Rockefeller apariţia unei monstruozităţi, IG Farben, singurul concern condamnat vreodată în istorie pentru crime de război, care, în loc să fie şters de pe faţa Pământului, practic a fost dezmembrat în firmele care-l şi creaseră iniţial: BASF, Bayer, Hoechst.
Nu vă amăgiţi singuri că aceste creaţii ale iadului şi-au încetat maşinaţiunile criminale, fiindcă tot lor le datorăm, astăzi, apariţia de vaccinuri şi aşa-zise medicamente, letale, şi, mai presus de toate, crearea celui mai bun instrument al politicilor eugenice, Codex Alimentarius, care derivă din practici alimentare asasine experimentate în imperiul austro-ungar între 1897 şi 1911, perfectate de criminalii nazişti de război, Fritz Ter Meer şi Hermann Schmitz.
Fritz Ter Meer, fost membru al consiliului de administraţie al IG Farben, administrator al lagărului Monowitz, un satelit al Auschwitz şi care a fost acuzat de decesul a 25.000 de prizonieri de război, prin muncă forţată la fabrica Buna Werke, judecat şi condamnat la Nuremberg, a fost eliberat după numai 3 ani şi numit preşedinte al Bayer AG.
Hermann Schmitz, fost administrator al BASF şi bun prieten cu Rockefeller-ii, preşedinte al IG Farben în tot timpul războiului, după numai 4 ani de închisoare este eliberat şi numit membru în consiliul de administraţie al Deutsche Bank din Berlin şi preşedinte onorific al Rheinische Stahlwerke AG.
De altfel, există numeroasă mărturii care-l plasează şi pe Karol Wojtyla Katz – cunoscut lumii ca papa Ioan Paul al II-lea şi recunoscut până şi de CNN ca fiind evreu, după mamă, desigur – în funcţia de chimist principal la IG Farben, responsabil de producţia de gaz Zyklon B pentru lagărele de concentrare şi care s-a refugiat sub pulpana ocrotitoare a unei organizaţii nu mai puţin criminale, biserica catolică, pentru a scăpa de acuzaţii.
Nu vă întristaţi, fiindcă nici actualul papă nu este mai breaz, ce-i drept, ca tânăr nazist, entuziast membru al Hitlerjugend (după cum vedeţi în imagine) sau, dacă vreţi, în calitatea sa de prefect, încă din 1981, al “Congregaţiei pentru doctrină şi credinţă” a bisericii catolice, adică buna şi străvechea noastră Inchiziţie, căreia i-au inventat o nouă denumire în 1965, mai puţin belicoasă, dar n-au avut măcar un minim de bun simţ să-i schimbe şi sediul, fiindcă funcţionează, încă de la 1588, în acelaşi “Palat al Sfântului O(ri)ficiu”, din incinta Vaticanului.
Veţi avea surpriza de a vedea confirmat în film, un zvon aproape mitic, al împărţirii sferelor de influenţă, la conferinţa de la Yalta, în 1945, între Stalin şi buldogul cu trabuc, Winston Churchill, pe o simplă bucată de hârtie, pe care ţări şi popoare au fost hărtănite, la propriu, procentual.
Dacă vă va mira, cumva, atitudinea malefică a ducelui de Malborough, “marele”, tot la propriu, laureat pentru literatură al premiului dinamită, vă invit să (re)vedeţi filmul consacrat familiei Rothschild, care-l identifică pe tatăl lui Winston Churchill, lordul Randolph Churchill, ca pe unul dintre slugoii bine plătiţi ai Rothschilzilor.
Din nefericire, România a fost una dintre ţările cele mai afectate de acel târg al Satanei, de la final de război, care ne-a lăsat cu arme şi bagaje în custodia georgianului asasin, Stalin şi a complicilor lui cominternişti, ale căror odrasle conduc şi astăzi această naţie năpăstuită, în care, vorba lui Milton Friedman, tot ce există trebuie să aibă doar preţ şi în nici un caz valoare, fiindcă “[…] în această lume, care respiră Comerţ prin toţi porii săi, nu e loc de nimic altceva, decât cu riscul distrugerii psihice sau chiar fizice a persoanei […]”, cum tare bine sublinia Ioan Petru Culianu.
“Este un paradox faptul că fiecare dictator s-a căţărat la putere pe scara libertăţii de exprimare. Imediat ce a obţinut puterea, fiecare dictator a suprimat libertatea de exprimare… exceptând-o pe a lui, desigur.”( Herbert Hoover)
sursa: antiiluzii.blogspot.com