Un documentar cu adevărat superb, “The Superior Human?”, scenariul şi regia Samuel McAnallen, narat cu sarcasm şi umor de vocea extraordinară a doctorului Nick Gylaw, a fost dedicat Zilei Pământului, în acest an, 2012, fiind primul documentar care contestă, sistematic şi logic, credinţa părtinitoare umană în superioritatea speciei noastre asupra tuturor celorlalte specii care ne populează planeta, motivaţie a masacrului pe care-l orchestrăm de sute de ani, pe baze “ştiinţifice” sau din pură distracţie.
Cu câteva excepţii notabile, primele cărţi privind etica animală nu au apărut decât prin anii ’70, dar în deceniile următoare domeniul pare să fi înflorit, captivând astfel imaginaţia societăţii ca unul dintre curentele predominante din etica actuală şi a condus, deja, la un mai mare grad de conştientizare şi schimbări majore ale modului cum sunt tratate animalele.
Dar, ca de obicei, schimbările sociale, benefice animalelor, au depăşit gradul general, social, de înţelegere a considerentelor etice care au dictat o asemenea schimbare.
Filmul lui McAnallen promite foarte mult, ca încercare de remediere a acestei situaţii inechitabile şi, într-o manieră neaşteptat de democratică, pentru un producător de film, documentarul a fost pus la dispoziţie, pe internet, complet gratuit.
Pentru cei care nu prea doresc să se scufunde în consideraţii filozofice complexe, dar şi pentru cei dispuşi s-o facă, acest film reprezintă o introducere foarte incitantă în problema fundamentală a eticii animale, mai precis spus în problema presupusei superiorităţi umane, care serveşte, de fapt, drept argument, pentru a bloca extinderea preocupărilor morale asupra regnului animal sau vegetal.
Fără nici un fel de dubiu, afirmaţia categorică, necontestată, neanalizată, dar omniprezentă, că oamenii reprezintă formele superioare de viaţă şi, ca atare, sunt îndreptăţiţi să exploateze toate celelalte forme de viaţă, în beneficiul propriu, reprezintă cel mai formidabil obstacol în calea extinderii acestor preocupări morale.
Până şi unele religii, cum ar fi jainismul, care par, superficial vorbind, să acorde drepturi morale egale tuturor fiinţelor, de fapt îşi fac griji la adresa animalelor numai fiindcă sunt considerate a fi reîncarnări ale oamenilor.
Rămâne valabilă, fireşte, afirmaţia cărturarului hindus Bal Gangadhar Tilak că tocmai jainismul a condus la eradicarea sacrificiilor de animale în religia vedică şi la apariţia conceptului non-violenţei, Ahimsa, dar toate aceste realizări sunt văduvite de aparenta lor abnegaţie, dacă plecăm de la premisa enunţată în paragraful anterior.
Combinând imagini fascinante cu o serie de interviuri sau prelegeri inspirate ale unor personalităţi din domeniu, McAnallen acoperă o diversitate de căi prin care presupusa superioritate umană poate fi negată, raţional vorbind şi nu doar emoţional, respingând această pretenţie absurdă într-un mod care ar putea oferi prilej de dispute interminabile filozofilor, dar, pentru un om normal, reprezintă o provocare la adresa unor prejudecăţi încetăţenite şi chiar înţepenite, într-o manieră foarte greu de ignorat.
Până la urmă, când anume a început această pervertire sau poate manipulare a gândirii umane, care ne-a convins de minunata noastră “superioritate” ?
Imediat după Geneză, oare, aşa cum ne “învaţă” biblia ?
Cine spune că biblia este cuvântul lui Dumnezeu, din moment ce aplicarea ei a condus la declanşarea celor mai mari atrocităţi din istoria umană şi la pierderi enorme de vieţi, aproape imposibil de totalizat ?
Personal cred că antropomorfizarea Creatorului, idee cel puţin aberantă, este cea care ne-a împins spre iluzia că ne aflăm pe picior de egalitate cu esenţa Universului, demonstrând, încă o dată, efectul distructiv al teoriei nivelelor ierarhice, aplicată, în detrimentul holismului, asupra formelor de viaţă, de această dată.
Folosirea de criterii foarte elastice şi, în special, părtinitoare în evaluarea aptitudinilor, care ar fi trebuit să poziţioneze orice specie animală sau vegetală undeva în scara ierarhică, inventată ad-hoc, tot în beneficiul nostru, exclude din start reţeaua extrem de complexă de interconectări şi interdependenţe, mai ales, care acoperă întreg regnul viu şi ne-a făcut, dacă vreţi, să ignorăm realitatea evidentă că energia solară susţine, aproape în exclusivitate, viaţa pe Terra şi că plantele sunt singurele capabile s-o colecteze şi s-o prelucreze direct.
Ce suntem noi ceilalţi, animale şi oameni, prin comparaţie cu plantele ?
Cât de performantă este, de fapt, fiinţa umană ?
Simplu !
Lăsat liber în natură, omul ar muri rapid, fie de inaniţie, fie deshidratat, fie inclus la categoria “delicatese” în meniul vreunui animal de pradă, dacă a uitat cumva să fugă de acasă cu AKM-ul în buzunar şi vorbim exact de acelaşi mediu natural în care toate celelalte forme de viaţă trăiesc şi prosperă.
Cu o singură condiţie… să nu fim noi prin preajmă.
Dacă am apela la acelaşi raţionament contorsionat uman, care ne plasează, convenabil, în vârful absurdului lanţ trofic şi am ignora, din nou, să tratăm regnul viu ca pe un întreg, singura noţiune care se impune, de la sine, este aceea de parazit.
Neplăcut, nu-i aşa ?
Haideţi să fim la fel de consecvenţi în aprecierea performanţelor oricărei alte specii, aşa cum suntem atunci când subliniem superioritatea propriilor noastre aptitudini şi să abandonăm principiul stupid al egalizării noţiunii de “diferit” cu cea de “handicap” sau “inferior” şi, atunci, etica ecologică ar căpăta cu adevărat şi logica cuvenită, fără a mai fi nevoie să ne ascundem în spatele unor motivaţii aparent corecte, dar, în fapt, profund egoiste: nu trebuie să mai distrugem mediul, în căutarea profitului financiar cu orice preţ, fiindcă ne tăiem singuri craca şi periclităm viitorul propriei specii.
Pur şi simplu, nu-mi vine să reproşez absolut nimic acestui film, nici măcar faptul că se raportează constant la “teoria evoluţionistă” a lui Darwin – şi subliniez mereu că este numai o teorie malefică, masonică, contrazisă in corpore de ADN, microbiologie şi dovezile arheologice – fiindcă reuşeşte, la modul surprinzător, să descopere argumente benefice în ea.
Ce-i drept predeterminismul genetic şi ipoteza mutaţiilor genetice, strict aleatoare, nici nu au fost destinate, de fapt, a fi folosite contra animalelor, ci contra noastră, a “superiorilor”, reducându-ne la statutul de simple maşini biochimice, prin opera unui estropiat ca Hawking, aşa cum Descartes proceda, la rândul lui, cu animalele.
În ce-l priveşte pe Descartes, iarăşi nu trebuie să fim foarte miraţi de “performanţele” sale negative, fiindcă este nominalizat de mulţi autori ca membru al masoneriei şi chiar şi biograful său, Adrien Baillet, menţionează că după apariţia manifestelor rosicruciene, în 1614, în Germania şi la 1622 pe străzile Parisului, Descartes devenise aproape obsedat, încercând să se facă remarcat de aceştia.
Teoria lui Descartes nu este malefică prin imaginarea entităţii umane la modul dual, mecanismul biochimic cuplat cu cel mental, non-fizic – imagine comună multor practici spirituale străvechi – ci în faptul că le-a negat celorlalte vietăţi acelaşi drept, la o structură similară, chiar dacă nu atât de “performantă” ca cea umană.
Poate că Blaise Pascal, care i-a fost contemporan, l-a caracterizat cel mai bine pe autorul teoriei dualismului:
“Nu-l pot ierta pe Descartes; în toată filozofia sa, Descartes a făcut tot posibilul pentru a se dispensa de Dumnezeu. Dar Descartes nu i-a putut nega lui Dumnezeu performanţa de a fi pus lumea în mişcare, pocnind, pur şi simplu, din degetele sale divine; după aceea, însă, nu a mai avut deloc nevoie de Dumnezeu.”
În ce priveşte etica umană, poate că nu am mai fi ajuns să apreciem discursurile pătimaşe ale unui militant ca Gary Yourofsky, dacă am fi ţinut cont de microbiologie şi, mai ales, de teoria pleomorfismului, care ne arată cu claritate că organismul uman conţine circa 50 de trilioane de celule, dar şi circa 40 de trilioane de bacterii, aşa că e foarte greu de decis cine anume ne defineşte pe noi, ca entităţi “conştiente”.
E mult mai uşor de decis cine este parazitul în această ecuaţie: cel care încearcă, prin antibiotice”, să-şi “sinucidă” aproape jumătate din propria fiinţă.
Desigur că în paradigma actuală, nu absurdă, ci de-a dreptul dementă, a consumerismului cu orice preţ, consumul a devenit mult mai important decât producătorii.
Ei bine… nu chiar toţi sunt excluşi, fiindcă cei care au inventat şi impus toate formele de discriminare, pentru a ne certifica sclavia, stăpânii noştri multi milenari, se consideră mult deasupra oricărui lanţ trofic.
Şi apropo de discriminare, să n-o uităm pe cea din interiorul propriei specii !
Când vorbim de terorişti ce aruncă cu bombe şi ne uităm urât la arabi, ne lasă subit memoria şi uităm că un ticălos ca Menachem Begin a inventat atentatul cu bombă în locuri publice sau alţii, mult mai nemernici decât el, ca Einstein, Oppenheimer sau Teller au inventat bomba atomică sau cea cu hidrogen.
Oh, ce mândri suntem de teoria relativităţii, furată de Einstein de la Hilbert !
Poate numai ea ne va salva, ajutându-ne să fugim de pe Pământul pe care am ajuns să-l otrăvim cu toate chimicalele noastre criminale.
Şi uite că nu mă pot abţine să nu fiu cârcotaş şi, întorcându-mă la film, nu mă pot opri să nu remarc de cât de puţină trecere se bucură teoria, altminteri strălucită, a lui Rupert Sheldrake, a câmpurilor morfogenice – căreia îi subliniam, cu altă ocazie, similitudinile cu arhiva akashică sau cu subconştientul colectiv al lui Jung – atunci când se face referire la diseminarea inexplicabilă a unei informaţii noi între câini de prerie izolaţi, folosiţi într-un experiment genial.
Dacă recunoaştem că inima şi creierul generează câmpuri electromagnetice, ce pot fi măsurate departe, mult în afara corpului, iar toate procesele metabolice, inclusiv cel al transmiterii influxului neuronal, sunt de natură electrică, de ce oare credem că memoria şi conştiinţa sunt limitate la dimensiunile craniului uman ?
Sau ale craniului animal ?
De ce am ajuns să căutăm crainicul în interiorul televizorului ?
Ar exista răspunsuri şi la aceste întrebări, retorice, de fapt, dar iarăşi pot fi acuzat că mă cramponez de “teorii ale conspiraţiei”, deşi, mare minune şi superbă coincidenţă, filmul afirmă că la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a început ştiinţa să se delimiteze de orice altceva, mai ales de spirit şi spiritualitate, adică exact atunci când banii familiilor Rothschild, Rockefeller şi Carnegie interveneau în pervertirea învăţământului, devenit obligatoriu.
“Ar trebui să fie vizionat obligatoriu şi vă mulţumesc fiindcă aţi exprimat atât de bine ceea ce simţeam de multă vreme. Omul este departe de a fi superior. Prietenele noastre, animalele, trăiesc într-o osmoză perfectă cu orice ecosistem minunat, în timp ce omul este un parazit, care distruge absolut tot ce atinge, prin lăcomia şi egoismul său.” (Gypsy Wulff, Autor al cărţii “Turning Points in Compassion”)
sursa: antiiluzii.blogspot.ro