INSURÉCȚIE s. f. formă de luptă armată organizată, de obicei a forțelor sociale progresiste, patriotice, revoluționare, cu participarea maselor populare sau a unei părți a lor, împotriva unui regim politic reacționar, sau pentru izgonirea de pe teritoriul național a unei armate ocupante; insurgență. (< fr. insurrection, lat. insurrectio)
A opune rezistenţă actelor ilegale ale guvernanţilor este un drept fundamental al omului. Pe de altă parte, poate şi din cauza că nu-l găsim înscris în Constituţie, acest drept este, din câte am reuşit să constatăm, foarte puţin cunoscut la noi. Fapt surprinzător şi regretabil. Ideea rezistenţei la opresiune este veche precum tirania. Din momentul manifestării acestui din urmă fenomen funest, apare întrebarea dacă există oare vreun drept pentru supuşii victimizaţi ai tiranului, care să le permită să-l înlăture de la putere, la nevoie şi prin violenţă sau chiar execuţie. Cu alte cuvinte, care sunt limitele legitimităţii unei autorităţi politice?
Societăţile lumii greco-romane au considerat că există toate temeiurile pentru un astfel de drept. Mai mult, executarea tiranului în anumite condiţii poate deveni o obligaţie a cetăţenilor. În epoca modernă, tiranicidul se metamorfozează în dreptul la rezistenţă, exprimat prin “revolta împotriva unei puteri nedrepte” sau prin “recunoaşterea legitimităţii nesupunerii faţă de o autoritate nedreaptă, despotică, tiranică sau totalitară, faţă de legislatorii, reprezentanţii şi funcţionarii săi, într-un cuvânt faţă de stat” (Dominique Colas, Dicţionar de gândire politică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003). În a doua jumătate a secolului XVIII, unele ţări inserează dreptul la rezistenţă în constituţiile lor. Pentru prima dată, în istoria juridică a Occidentului, exigenţa dreptului la rezistenţă apare în Constituţia SUA. Exemplul este urmat de francezi. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului aşezată în fruntea Constituţiei din 1793 decretează: “Atunci când guvernământul încalcă drepturile poporului, insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte a lui dreptul cel mai sfânt şi îndatorirea cea mai de seamă”. În măsura în care fenomenul tiraniei în formele sale noi de totalitarism, dictatură, autoritarism sau oricare alta, nu pare să descrească, dreptul la rezistenţă este mereu actual. În perioada postbelică a secolului XX, dreptul la rezistenţă face obiectul unor dezbateri aprinse în ţările care au avut de suferit de pe urma experienţei totalitare, în special în Germania şi în Italia. Constituţia Germaniei Federale din 1968 include dreptul la rezistenţă. Poate că cel mai elocvent pentru noi ar fi exemplul portughez. În pofida faptului că sub conducerea lui Salazar, Portugalia a adoptat o constituţie şi a devenit un membru important al NATO, chiar dacă Salazar a instituit reforme sociale de anvergură şi nu a manifestat semne de paranoia, caracteristice guvernărilor voluntariste, guvernarea acestuia a fost calificată drept una dictatorială. După vicisitudinile sociale şi politice ale postsalazarismului, în Portugalia este aprobată noua Constituţie din 1976 în care, la fel ca şi în constituţiile ţărilor amintite mai sus, regăsim dreptul la rezistenţă, iar o dată cu revizuirea constituţiei în 1982, acesta capătă următoarea formulare: “Orice cetăţean are dreptul să reziste oricărui ordin care aduce atingere drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor sale…”
Dreptul la rezistenţă poate fi considerat pe bună dreptate condiţia sine qua non a democraţiei. El a fost şi rămâne obiect al discuţiilor, dar niciodată respins de către toţi categoric şi sine die. A fost şi rămâne antidotul împotriva tendinţelor tiranice, împotriva răului de stat. În epoca de până la 1989, se spunea că suntem “sub vremi” şi că nu se putea influenţa în nici un fel mersul lucrurilor spre bine. Desigur, nu putem să nu ţinem cont că, în bună măsură, încă mai trăim într-o lume a adevărurilor redefinite şi cultivăm delirul certitudinilor anormale. Lume a firescului nefiresc, a realităţii ireale şi a inversării semantice a ideilor, lumea suportă încă experienţa servituţii pentru care a fost condiţionată şi pregătită sufleteşte, iar libertatea îi repugnă. Ei îi lipseşte, în fond, capacitatea de a se indigna, preferând acomodarea care a ajuns o trăsătură percepută la noi drept calitate şi virtute. Însă, lucrurile stau tocmai invers: acomodarea constituie un simptom, un defect moral sau psihic care nu înalţă, ci compromite şi discreditează. În această ordine de idei, un început de “schimbare la faţă” a societăţii l-ar constitui ieşirea din servitute, voinţa de a-ţi trăi viaţa în demnitate. Numai recuperând conştiinţa şi respectul de sine vom reuşi să ne “recondiţionăm” viaţa în libertate. Trebuie să eliminăm din noi “frica de libertate” şi comportamentul “dezmoşteniţilor sorţii” ajunşi pe post de cobai. Iar guvernanţii democraţi vor trebui să asigure crearea condiţiilor favorabile afirmării libere şi realizării depline a individualităţii fiecăruia. În caz contrar, omul este capabil să renunţe la libertate şi integritate, primind “în schimb” o falsă siguranţa, sentimentul utilităţii, încrederea şi fericirea din partea unei puteri tiranice. Având în vedere starea democraţiei în ţara noastră şi nebuloasa ce domină scena politică, putem obţine o mai mare siguranţă în ziua de mâine prin dobândirea dreptului la rezistenţă inserat în Constituţie. Cred că ar fi necesar ca societatea civilă sau vreun partid politic să vină în acest sens cu o iniţiativă legislativă în viitorul Parlament. Dreptul fundamental la rezistenţă va servi astfel drept contrapondere constituţională tentaţiilor celor aflaţi la guvernare de a nesocoti celelalte drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Mihai Iuraşcu
sursa: contrafort.md
PS Cu scuze pentru modificarile de orice fel aduse si in acelasi timp cu recunostinta pentru autorul articolului ale carui idei sunt in pas cu vremurile.