Vinerea trecuta am fost invitat la Bruxelles pentru a participa la o intilnire de lucru cu liderii celor trei institutii europene: dl. Jose Manuel Barosso, presedintele Comisiei Europene, dl. Herman Van Rompuy, presedintele Consiliului Europei si dl. Jerzy Buzek, presedintele Parlamentului European. Rareori cei trei se aseaza la aceeasi masa, insa tema intilnirii a fost de natura sa justifice o asemenea desfasurare de forte: chestiunea saraciei si a excluziunii sociale, in contextul celei mai dramatice crize economice pe care o traverseaza tarile Uniunii in intreaga istorie a devenirii proiectului european. La nasterea sa – cind amintirea celui de al Doilea Razboi Mondial era inca proaspata iar umarile conflagratiei evidente – proiectul european s-a bazat pe cel putin trei premise fundamentale.
Prima: dupa o istorie de circa 500 de ani de conflicte militare, in care, pe rind, Spania, Franta si Germania au jucat o carte hegemonica in Europa (Marea Britanie a fost singura mare putere care nu a facut-o, insa a fost constant impotriva oricarui hegemon potential), a devenit limpede ca o cooperare ampla este mai benefica decit conflictul.
A doua: teama de URSS si de forta militara a Tratatului de la Varsovia determina statele “lumii libere” sa stringa rindurile, nu doar sub ‘umbrela” NATO, ci si pe palierele politice, economice si culturale.
A treia: cresterea economica a statelor membre se anunta suficient de robusta pentru a permite realocari de resurse financiare dinspre statele mai putin bogate spre celelalte, in virtutea coeziunii sociale.
Piata comuna de atunci a devenit intre timp Uniunea Europeana iar mecanismele sale institutionale s-au sofisticat major. Mai ales prabusirea Cortinei de Fier a reconfigurat complet atit abordarea cit si dinamismul unional.
S-a ajuns in prezent la un numar de 27 de state membre, iar in urma Tratatului de la Lisabona (desi acesta a reprezentat un compromis) s-au nascut functiile de presedinte si de ministru de externe al Uniunii.
Dar ultimele doua decenii au modificat esential si premisele initiale.
Mai intii, a disparut teama unei amenintari militare din partea hegemonului potential care, atunci, era URSS.
Acest gigant nu mai exista iar Federatia Rusa nu mai este privita neaparat ca o amenintare, ci ca un partener potential si dorit de cooperare economica, mai ales pentru imensa piata de consum si pentru resursele sale energetice.
Asta face ca proiectul european sa nu se mai clacheze simetric pe cel al NATO din punctul de vedere al puterilor europene. 
Criza economica actuala a spulberat teza cresterii economice cvasicontinue, crestere care ar permite fara dureri sociale interne sa fie alocate resurse dinspre tarile bogate spre cele mai sarace.
Aceasta evolutie este cu atit mai preocupanta cu cit recent Uniunea a inglobat in rindurile sale state cu un PIB extrem de scazut fata de media Unionala – Bulgaria, Romania, Ungaria, Polonia.
Chestiunile economice fierbinti, care antreneaza dureri sociale pe masura, cu care se confrunta “bogatii” Europei reduc serios apetitul publicului larg din aceste tari pentru principiile de baza ale proiectului european: realocarea de resurse financiare si/sau economice, libertatea de circulatie, liberalizarea pietei fortei de munca, etc.
Cind banii se imputineaza, somajul creste iar oamenii saracesc, disponibilitatea de a imparti cu altii sau de a-ti vedea locul de munca ocupat de un “emigrant” (chiar daca acest emigrant este un “european”) scade simtitor.
Iar partidele “traditionale” din aceste state – adica cei ai celor patru familii politice dominante: crestin-democratii, socialistii, liberalii si “verzii” – sunt asaltate in propriile lor fiefuri electorale de ceea ce eu am numit “jucatorii exotici”, adica extremisti cu o apartenenta politica dubioasa, o ideologie volatila si programe populiste ce pot lesne sa seduca o populatie istovita, care nu mai crede in solutiile acestor jucatori “traditionali”.
Modul in care se exploateaza chestiunea etniei rrome anunta deja ca vechile extremisme, pe care fie si cu zece ani in urma le credeam moarte si putrezite in solul istoriei pot sa renasca in forta si cu o violenta incredibila.
Asa cum a subliniat dl. Herman Van Rompuy – primul “presedinte al Europei” – in timpul intilnirii, suntem preocupati de saracie pentru ca bazele noastre culturale ne determina sa ne pese de nivelul de existenta al vecinului, al concetateanului nostru, al traitorului in acelasi spatiu european.
Este o paradigma politica, economica si culturala care nu functioneaza, de pilda, in India sau in Africa si, intr-o buna masura, nici in America Latina.
Dar cit de puternice se vor dovedi aceste baze culturale, politice si economice atunci cind ne confruntam cu o grava criza economica iar reflexele sociale, ca urmare a curbelor de sacrificiu, devin extrem de dureroase?!
Se vor dovedi suficient de puternice pentru a exista o solidaritate deplina a “echipajului” aflat pe puntea unei nave in furtuna, sau vor iesi la iveala instinctele atavice de supravietuire individuala?
Cum scriam intr-un demers anterior, criza din 1929-1933 a aruncat lumea in haos nu datorita consecintelor financiare – in 1935-1936 criza, practic, se sfirsise, inclusiv Romania, de exemplu, inregistrind in 1938 un virf absolut de crestere economica – ci datorita consecintelor politice.
Germania, Italia, Ungaria, etc, sucombasera deja in fata extremismelor politice si aceste extremisme au condus spre WW ll.
Cred ca este un moment mai potrivit ca niciodata ca toate fortele responsabile si cu certa vocatie democratica sa stringa rindurile in fata stafiilor care incep sa iasa din mormintele pe care le credeam uitate.
Tot istoria ne invata ca omenirea uita uluitor de repede lectiile pe care trecutul i le-a servit. Si de aceea risca sa repete greselile, oricit de scump au fost platite acele greseli la vremea respectiva.
La ora actuala si in cei doi ani care vor urma, Uniunea se confrunta/se va confrunta, probabil, cu cea mai severa criza identitara din intreaga sa existenta ca proiect politic, economic si cultural.
Si isi va verifica, in mod dramatic, forta sistemului sau imunitar si capacitatea reala de seductie in fata natiunilor care o compun. Atunci cind doi soti nu se mai iubesc, chinezii spun :”Acelasi pat, alte visuri”.
Ramine de vazut ce vor visa natiunile Europei in viitorul apropiat, (inca) obligate sa imparta acelasi pat
Sursa: Bloombiz.ro
Autor: Eugen Ovidiu Chirovici