Curentele radicale progresiste impun ca şi ştiinţele exacte să fie abordate în spaţiul academic şi în cercetarea ştiinţifică în cheie „ideologic corectă”.
După ce practic a confiscat aproape integral zona de „Humanoide” (ştiinţe sociale, istorie, arte etc.), campionii falangei progresiste atacă de ceva vreme şi zona ştiintelor exacte. În opinia lor, tot ceea se petrece în spaţiul academic trebuie privit acum prin prismă ideologică, neomarxistă, în sensul în care adevărul obiectiv nu există, el este viciat de prejudecăţi şi privilegii rasiale, sexuale sau de altă natură. „Aşa ceva nu se va putea întâmpla niciodată în cazul ştiinţelor exacte, astfel de lucruri sunt posibile doar în regimurile dictatoriale, ne spuneam noi în anii ’80, privind ironic la situaţia din celelalte departamente de la Yale University” scrie un distins fizician american, Lawrence Krauss, în Wall Street Journal. Ei bine, recunoaşte el, s-a înşelat: „astăzi în laboratoarele şi universităţile americane s-a trezit la viaţă spiritul lui Trofim Lisenko”.
Trofim Lisenko este un personaj de tristă amintire care şi-a folosit enorma influenţă politică şi trecerea de care s-a bucurat pe lângă Stalin pentru a pune la index domenii întregi ale ştiinţei în baza acuzei de „influenţă ideologică burgheză”. Dacă acest lucru era de aşteptat în perioada comunistă în cazul istoriei sau sociologiei, suprimarea cercetării în domenii ca genetica, cibernetica, mecanica cuantică, în baza aceluiaşi tip de acuze pare cu totul nefirească. Însă aşa s-a întâmplat, iar impactul negativ în plan economic pentru Uniunea Sovietică a fost unul major.
Însă, iată, arc peste timp, acum şi peste Ocean, imperativul momentului este ca şi ştiinţele exacte, de la matematică şi fizică la computer science, să fie abordate în cheie „ideologic corectă”. Astfel, „omul nou”, prefigurat de Orwell în „1984” şi visat de comunişti, se plămădeşte acum în mediul academic american, şi de fapt în general şi în cel occidental. În prezent, cuvântul de ordine este abordarea tuturor disciplinelor prin prisma teoriei „rasismului sistemic”. Care, ca multe alte concepte de sorginte neo-marxistă, are avantajul că e suficient de vag încât poate fi aplicat cu succes în orice domeniu.
Un exemplu în acest sens este un curs de Computer Science de la Duke University, intitulat Race, Gender, Class&Computing, care conform descrierii din Programa de toamnă a universităţii, Fall 2020 Course Bulletin, „va explora provocările legate de diversitate, echitate şi incluziune în domeniul ştiinţei computerelor prin analiza impactului acestora nu doar asupra organizaţiilor şi departamentelor, ci şi a tehnologiilor dezvoltate”. În plus, mai aflăm, „studenţii vor fi instruiţi în privinţa importanţei competenţei culturale în domeniul computerelor”.
Asistăm aici la o intersecţie, la care probabil mulţi dintre cei cu o imaginaţie limitată nu s-ar fi gândit, între o disciplină precum Computer Science şi astfel de comandamente ideologice, faţă de care alinierea a devenit practic obligatorie dacă nu vrei să-ţi rişti cariera academică. Acestea vin la pachet cu solicitările tot mai insistente pentru „cote de diversitate” obligatorii şi pentru studenţi, şi pentru staff-ul academic. Cei care au prins perioada comunistă, mai ales cea mai timpurie, pot înţelege ceva mai uşor acest gen de „cerinţe”. Ele sunt asemănătoare cu cele impuse de politica de cadre din perioada comunistă, când succesul în carieră era strâns condiţionat de o „origine socială sănătoasă”. Trebuia să nu provii din familii de origine burgheză sau din rândul chiaburilor, deşi nici apartenenţa la „pătura intelectuală” nu era tocmai recomandată. La fel, în interpretarea progresistă modernă este contraindicat să fii „alb”, mai ales „bărbat alb”. Cu alte cuvinte, criteriile legate de valoare şi competenţă sunt înlocuite cu altele predominant ideologice.
După cum remarcă profesorul Krauss, mai ales după uciderea lui George Floyd de către poliţie, în spaţiul academic a fost adoptat un discurs axat pe dominaţie şi opresiune, pentru a cenzura opiniile disidente şi a-i elimina pe profesorii şi cercetătorii acuzaţi de oponenţii lor că sprijină „opresiunea sistemică”. El dă drept exemplu un distins chimist canadian al cărui articol în care s-a pronunţat împotriva utilizării unor proceduri de angajare bazate pe criteriul „diversităţii” dacă acestea sunt discriminatorii faţă de candidaţi mai merituoşi a fost eliminat de pe website, iar editorii care l-au acceptat au fost suspendaţi.
E greu de crezut că astfel de practici nu vor afecta grav, pe termen mediu şi lung, prestigiul şi calitatea academică a universităţilor care le utilizează. Iată de ce, într-un articol de opinie publicat în revista Newsweek, un profesor de matematică de la Universitatea Princeton, originar din România, Sergiu Kleinerman, critică scrisoarea deschisă a preşedintelui universităţii, Christopher Eisgruber, în care acesta după ce susţinea că şi America, şi Princeton sunt rasiste la nivel fundamental îşi expunea „planurile sale de combatere a rasismului sistematic” din instituţie. „Afirmaţia complet falsă că Princetonul ar fi o instituţie rasistă mă pune în imposibilitatea de mai putea apăra valorile Princeton-ului”, scrie Kleinerman. Care crede că este esenţial ca în loc să promoveze iniţiative de genul celor anunţate, universităţile trebuie să aibă, din contra, politici care să excludă orice consideraţii pe bază de rasă, sex, etnicitate, clasă socială şi orice alţi factori care nu au legătură cu excelenţa intelectuală şi performanţa academică. În acest context el a criticat şi aşa numita Teorie Critică Rasială, de sorginte neomarxistă, foarte la modă în spaţiul academic american, spunând că aceasta „se opune modelului de societate, imună la diferenţieri rasiale, imaginată de Martin Luther King Jr. pentru că rejectează principiul de bază al judecării oamenilor în funcţie de realizările lor şi este ostilă libertăţii academice, două dintre ingredientele fundamentale care se află în centrul misiunii universităţilor moderne”.
Astfel de voci sunt însă rare. Costurile sunt prea mari. În contextul acestei tot mai extinse corupţii de natură ideologică din instituţiile ştiinţifice ne-am putea întreba de ce nu există mai mulţi oameni de ştiinţă care să ia poziţie faţă de această intruziune. Răspunsul îl dă tot Lawrence Krauss în acelaşi articol. „Pentru că mulţi din spaţiul academic se tem, şi cu bun motiv. Ezită să nu fie de acord cu aceste politici pentru că văd ce s-a întâmplat cu oamenii de ştiinţă care au făcut-o. Ei văd, de pildă, cum cercetătorii pierd finanţarea dacă nu pot justifica modul în care programele lor de cercetare vor combate în mod susţinut rasismul sistemic sau sexismul, cerinţă impusă acum explicit la aplicaţiile pentru granturile ştiinţifice.” Altfel spus, a te opune acestui curent radical înseamnă să-ţi rişti cariera profesională sau chiar să fii dat afară, aşa cum s-a întâmplat nu rareori.
Acest amestec de radicalism ideologic şi de oportunism va avea cu siguranţă consecinţe. Mai ales că politicile promovate se generalizează şi tind să devină tot mai agresive. Iar în contextul tot mai intensei competiţii geopolitice, acest lucru, dacă aceste tendinţe se menţin, ar putea fi fatal Americii şi în general lumii occidentale.
Autor: Alexandru Lăzescu
Sursa: Ziarul de Iași