Cum au ajuns oameni ca Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Elena Udrea, Theodor Stolojan, Emil Boc, Varujan Vosganian, Relu Fenechiu, Rovana Plumb şi aproape toţi ceilalţi în capul mesei? Pentru calităţile lor? Care calităţi? Ei au ajuns acolo pentru defectele lor, pentru dosarele lor anterioare, pentru recrutările necunoscute bine încă şi, mai ales, pentru foamea lor ancestrală de sărăcani, de mizerabili, pe care o pot servi cu o lipsă de scrupule pe măsură.
Dar lucrurile au luat-o razna peste tot. Silvio Berlusconi, o sinistră caricatură, a fost condamnat la şapte ani de puşcărie după ce a dominat o ţară fabuloasă ca Italia mai bine de douăzeci de ani. Prin politică, în numele democraţiei şi al alegerilor libere, prin monopol media şi după ce a mîncat îngheţată cu Adrian Năstase. Care el deja şi-a încheiat un stagiu în închisoare. Susţinătorii săi spun că pe nedrept. Justiţia franceză se apropie periculos de Nicolas Sarkozy în afacerea despăgubirii frauduloase cu peste 400 de milioane de euro (aproape 3 miliarde de franci vechi) a lui Bernard Tapie printr-un arbitraj dictat politic, evitînd căile normale ale justiţiei, singurele valabile într-un astfel de caz şi prin care trec toţi muritorii de rînd. Primul care riscă să fie încarcerat, în zilele sau săptămînile care urmează, e fostul “Richelieu” sau “Mazarin” al lui Nicolas Sarkozy, Claude Guéant, fost şef al administraţiei prezidenţiale, fost ministru de Interne, implicat deja în alte dosare de corupţie. A fost arestat pentru malversaţiuni primarul Montreal-ului. Prim-ministrul ceh a fost înlăturat de curînd în condiţii rocamboleşti, ruşinoase. Fostul prim-ministru croat a fost arestat nu demult la Viena. În Bulgaria, nemulţumirile şi protestele nu mai contenesc. Manifestaţiile antiprezidenţiale din Egipt şi protestele din Brazilia, greva generală din Portugalia, incidentele perpetue din Tunisa şi din Libia, după conflictele violente prelungite în stradă din Turcia, anunţă o situaţie globală pe care o putem numi cel puţin instabilă. Şi nici Barack Obama nu se simte prea bine. După afacerea Wikileaks şi Julian Assange a explodat afacerea NSA-Snowden, iar preşedintele şi administraţia s-au bîlbîit penibil.
Dacă în ţările cu o democraţie consolidată infractorii politici pot fi pînă la urmă prinşi şi pedepsiţi, iar economia şi viaţa socială pot funcţiona şi cu politiceni de mîna a şaptea, în noile democraţii estice, ascensiunea ticăloşilor şi incapabililor în fruntea ţărilor lor produce mari suferinţe şi pierderi irecuperabile. Şi te poţi întreba dacă nu e mai potrivit drumul Chinei de ieşire din comunism. Cu un singur partid, cu condamnări la moarte pentru corupţie, cu o schimbare mai lentă a organizării politice. Şi cu o demonstrată creştere economică de durată, cu consecinţe vizibile pentru bunăstarea generală.
Democraţia, care nu are în varianta sa modernă mai mult de 200 de ani, pare să-şi fi epuizat resursele creatoare. Orice şmecheraş, fantoşă, manipulator îi poate învăţa regulile, simbolurile, şi le poate imita şi folosi mai bine decît oamenii serioşi, responsabili, cu frică de Dumnezeu. Prăbuşirea credinţei, a Bisericii în lumea occidentală pare să antreneze, încet, dar sigur, şi prăbuşirea democraţiei. Destui savanţi îşi pun întrebări din ce în ce mai pertinente despre “după democraţie”. Dar alte căi care să integreze cîştigurile democratice, oricum deja adjudecate pe toate meridianele, chiar şi de dictaturi care ştiu de ce să se teamă, au fost găsite. Ele ţin de democraţia directă, reprezentativă şi participativă. Modelul Confederaţiei Helvetice e foarte studiat. Dar la noi, unde justiţia a fost înfrîntă de preşedintele-flotă, susţinut vehement de o camarilă compusă din indivizi care se pretind şi intelectuali, şi de dreapta, pe lîngă oligarhie şi servicii secrete propriu-zise, escrocii, oamenii fără vreo meserie, fără reguli morale, arivişti feroce, impostori par să mai spere încă să treacă prin cîteva rînduri de alegeri care să-i poarte spre putere şi bogăţie. Pe posturi de primari, de consilieri, de parlamentari, de miniştri sau în înalte grade şi funcţii din nenumăratele servicii, mai toate ineficiente şi inutile.
Dar românii mai pot spera într-o democraţie a lor, care să le aducă şi bunăstare? Eu cred că da. După exemplul democraţiei americane, dacă justiţie nu e, nimic nu e. Deocamdată, se pare că ne îndreptăm spre o periculoasă dictatură a procurorilor. CSM-ul, cu Oana Schmidt-Hăineală şi Cristi Danileţ repuşi în drepturi, totul sub bagheta preşedintelui-flotă, e o ruşine. Ministrul Justiţiei, care a înlocuit-o pe Mona Pivniceru, pare un executant docil. Despre Curtea Consituţională… dar mai bine să ne abţinem. Şi, pe lîngă aparatul de justiţie, mai rămîn sumbrele servicii speciale, fără legi clare şi fără control parlamentar. Adică nedemocratice. Acestea vor trebui controlate de decidenţii politici, şi nu invers, cum pare că se întîmplă acum. Cu o justiţie independentă şi cu servicii în slujba interesului public, mai putem spera într-o democraţie eficientă. Altfel, comedia democraţiei băsesciene, care durează deja, vai!, de nouă ani, chiar şi sub alte nume, nu va aduce decît mizerie, suferinţă şi chiar mai grav decît atît, pierderea ţării. Improvizaţia regionalizării, făcută pe picior de nişte amatori, prevesteşte ce-i mai rău. Deci, dacă justiţie nu e, nimic nu e, şi cu atît mai puţin democraţie.
Autor: Petru Romoşan
Sursa: cotidianul.ro