Basarabia s-a unit cu România pe 27 martie 1918, după o lungă ocupație țaristă, în componența căreia intrase prin Tratatul de la București, din 1812, proclamându-și mai întâi autonomia, apoi independența față de Rusia și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.
Unirea Basarabiei cu România a căpătat un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldovenești (fosta Basarabie țaristă) cu România, unirea fiind posibilă inclusiv în urma susținerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditești ale bandelor bolșevice din Basarabia în cadrul Revoluției din 1917.
Din cei 135 de deputați prezenți ai Sfatului Țării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă foarte confuză, datorită Primului Război Mondial și mai ales izbucnirii Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.
Solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică după 1900, după apariția, sprijinită material de Vasile Stroescu, la Chișinău a gazetei românești numite Cuvânt moldovenesc, revistă în jurul căreia redactorul publicației a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a trebuit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”, la acel moment, personajul care putea oferi cel mai mult ajutor delegației române fiind profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. După o călătorie de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.
Alungarea bolșevicilor din fosta Basarabie țaristă de către Armata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rând cu Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) și cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acțiuni ferme, justificate de către diplomația română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoștea alipirea Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privință cu România.
Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.
Vreme de 22 de ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag, acesta fiind întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp, Basarabia a primit, potrivit datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe gheață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, mai ales cei mai săraci și evreii de tendință radicală era favorabilă regimului bolșevic și ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat semnat de guvernul bolșevic. Ca urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în care a dezvoltat «Moldovenismul».
La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, la popularizarea în străinătate a imaginii unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».
Sursa: activenews.ro