MESAJ pentru guvernanţi: Pentru un BĂTRÂN, mai mult decât pentru oricine altcineva, viitorul înseamnă… ACUM!
Politicienii au prostul obicei de a frământa cuvinte, de a le întinde şi a le pune la cuptor, în forme, fără să aibă habar din ce s-a dezvoltat aluatul. De pildă, iată cazul în care le cer pensionarilor care o duc greu “să mai… aștepte”. O fac fără să se gândească vreo clipă că, până la urmă, viaţa omului e mai de preţ decât orice altceva! Şi că această viaţă, mai de preţ decât orice altceva, lungă sau scurtă fie ea, se termină. Da, se termină… Iar a le cere unor oameni în vârstă și sărmani să se “sacrifice”, de parcă celula lor ar cocheta cu infinitul, nu e decât o imensă cruzime şi semn de inuman cinism – fie el liberal sau social-democrat…
Este foarte simplu să spui, din buze, că o economie “sănătoasă” nu poate funcţiona decât ulterior asumării unor “sacrificii”. Strict tehnic, pot fi de acord parțial cu principiul liberal conform căruia măsurile de protecţie socială se dovedesc, de multe ori, contraproductive şi nu fac decât să prelungească o durere. Deseori nu produc bunăstare şi fac aproape imposibil “boom”-ul economic. În plus, ceea ce se dă, prin concesii, într-o zonă se ia cu siguranţă, prin compensaţie, dintr-o alta. De cele mai multe ori este vorba, pur şi simplu, despre un anestezic.
EXISTĂ ÎNSĂ şi un alt mod de a pune problema. Un mod dincolo de raţiune. Pentru că, vorbind despre cifre şi date statistice, despre previziuni şi indici, uităm un element esenţial – elementul uman. Economia este un mecanism. De acord. Însă mecanismul acesta are a sluji omului. Buna lui funcţionare are valoare numai raportat la bunăstarea fiinţei umane. Şi, ajunşi în acest punct, trebuie să ne punem întrebarea: despre care “om” vorbim?
Dacă este să ne referim la omul tânăr, atunci radicalismul liberal pare a fi, măcar pe departe, potrivit (strict în ideea că va prinde “vremuri mai bune”). Dacă discutăm însă despre generaţia a III-a, mă tem că nu mai putem menţine acelaşi optimism debordant. Oamenii aceştia, bătrâni cum sunt, firavi cum sunt, săraci cum sunt, – tot oameni sunt. Şi nu poţi să nu te opreşti puţin şi să te întrebi: “Bine, dar ce înseamnă pentru o persoană trecută de 70 de ani că ‘în 10-15 ani, românilor le va merge mult mai bine’?”. Cu alte cuvinte, cum poţi să convingi un pensionar “să se sacrifice”, “momentan”, având în vedere faptul că, peste un deceniu-două, va fi mai “prosper”?
Este clar că nu poţi vorbi serios atunci când încerci să convingi un vârstnic de faptul că suferinţa sa actuală este necesară şi că va fi compensată de fericirea ce licăreşte la linia orizontului. Când eşti conştient că “a fi” se estompează, că umbra începe să îşi piardă din tăria conturului, nu mai poţi fi “optimist” cu privire la “viitor”. Pentru tine, “viitorul” nu are aceeaşi semnificaţie. Pentru un bătrân, mai mult decât pentru oricine altcineva, viitorul înseamnă ACUM. Luxul lui “mâine” nu ştie de şi-l va putea permite. Dacă este să aibă nevoie de ceva, are nevoie ACUM. Dacă este să fie fericit, nu are decât posibilitatea de a fi fericit ACUM!
În plus, dacă e pur şi simplu o bazaconie să le ceri oamenilor în etate să se sacrifice “pentru ei înşişi”, mi se pare departe de firesc şi a le cere să se sacrifice pentru “viitorul copiilor şi nepoţilor lor”. Cum adică? Ce înseamnă “să se sacrifice”? Cumva, pur şi simplu, să pună capul pe lespede şi să moară!?
Autor: Liviu Plesoianu